Când citesc Harry Potter… e ca și cum m-aș întoarce acasă după o lungă absență. E ca și cum aș reîntâlni o persoană dragă după ani de zile și ne simțim de parcă nu a trecut nici măcar o zi. Harry Potter e adolescența mea și nu găsesc cuvinte suficient de calde care să exprime ce relație am avut și am și voi avea mereu cu aceste cărți.
Când eram în clasa a noua, am pus ban pe ban și mi-am luat primele trei volume, după ce deja le citisem la prietene. Dar așa sunt eu, îmi place să am lucrul meu. M-am oprit apoi, pentru că celelalte două volume (erau doar cinci atunci) erau prea scumpe pentru bugetul meu.
Am plâns de-am pocnit după ce am terminat al treilea volum, pentru că îmi dădeam seama că nu mai am decât două de citit și apoi se termină tot. Nu știam că vor mai urma încă două, nici nu cred că întrebasem pe cineva. Știam doar că am găsit cartea în care să mă pierd de realitate, în care să mă simt în lumea mea. Nu am fost niciodată acea puștoaică populară și iubită de toată lumea. Oscilam între măscărici și sălbăticiune, de-asta preferam să fiu eu cu mine și cu cărțile mele.
Citeam în ore, în pauze (căram cartea cu mine peste tot), acasă, al cincilea volum l-am luat chiar la București, într-un soi de cantonament (eram cu o colegă la Olimpia, la canotaj. Zilele alea au fost singurele, n-am ajuns sportivă, chill). Când am mers să îmi cumpăr al treilea volum, am luat în punguță și primele două volume, ca să vedeți cam cât țineam eu la cărțile mele. :))) Aș putea spune că Harry Potter mi-a deschis apetitul pentru citit.
Când a apărut a opta poveste, nu știu de ce nu m-am entuziasmat prea tare. Probabil pentru că povestea e scrisă sub formă de piesă de teatru (că la urma urmei asta și e) și nu e „pură”, de-a lui J.K. Rowling, ci au participat și John Tiffany și Jack Thorne.
Am avut varianta digitală, în engleză, dar mi-a fost lene să citesc. V-am mai zis că eu nu citesc cărți în engleză nici să mă pici cu ceară.
Timpul a trecut, cartea a fost tradusă și în română și interesul mi s-a aprins ușor-ușor, dar am tot amânat achiziția.
Când am pus în sfârșit mâna pe ea, am plimbat-o și la munte, în speranța unor dimineți însorite pe balcon, alături de o cafea. Nu s-a întâmplat așa, pentru că nu am stat mai deloc în cameră.
Dar, odată întoarsă acasă, am și dat-o gata.
Îmi place în primul rând aspectul ei. E o carte grea, masivă, cu o copertă interesantă, cartonată. Are 320 de pagini și fontul mare, astfel încât se citește extraordinar de repede.
Dar să vă spun și ce nu mi-a plăcut! Păi ce credeați, că-i totul lapte și miere? Mnu!
Nu m-am acomodat cu traducerea nouă! Eu am citit-o de n ori în varianta veche, cu alte nume, denumiri, poțiuni și expresii. Acum mi-a luat ceva vreme până m-am prins că Mageamiii sunt Încuiații, Poliseva e Polipoțiunea, Cazanul Găurit e Ceaunul Crăpat, Mortivorii îs Devoratorii Morții și Herpetiliana e Reptomita. Când te obișnuiești într-un fel, e tare greu să te acomodezi cu alte lucruri. Au fost și lucruri ce nu mi-am dat seama ce reprezintă, așa că le-am lăsat în plata lor și nu mi-am bătut capul prea mult.
Mi se pare că Harry e încă un copil. Un copil mare, mai nou și răzgâiat și foarte obraznic. M-a șocat când s-a răstit la un moment dat la profesoara McGonagall și i-a vorbit pe un ton total lipsit de respect. Vulcanic a fost el mereu, dar era un copil. Acum, fiind un adult la 40 de ani, dă urât să zbiere ca un apucat la un om care i-a fost alături aproape toată viața.
Ron, pe de altă parte, a fost transformat într-un măscărici (nici în adolescență nu a fost el un monument de seriozitate) care ne dă de înțeles că-i place și să tragă nițel la măsea și, una peste alta, nu prea știe pe ce lume trăiește.
Dar, lăsând astea la o parte, cartea m-a cucerit. Mă așteptam să fie diferită, să o citesc greu (nu îmi place să citesc teatru) și să nu găsesc o poveste care să se lege strâns de evenimentele din trecut. Nu a fost așa. A fost de vis, pentru mine a fost chiar a opta poveste, o continuare frumoasă și captivantă.
În mare, se urmărește povestea lui Albus Severus Potter, fiul lui Harry. Nu prea îi place postura de fiu al unei legende, relația cu tatăl său e jalnică, Harry nu știe cum să-i intre pe sub piele și, dacă mă-ntrebați pe mine, nici măcar nu încearcă prea tare până la un moment dat.
Albus se înprietenește la Hogwarts fix cu Scorpius, fiul lui Draco Malfoy, un tip absolut adorabil și sensibil, total opusul tatălui său. Bine, mie Draco mi-a plăcut întotdeauna, dar nu mulți îl înțeleg. :))) Află ei doi cumva că a fost păstrat un Girotimp (ceva cu care poți călători în timp) și, cu ajutorul nepoatei lui Amos Diggory reușesc să călătorească de câteva ori în timp, scopul fiind salvarea lui Cedric Diggory. Din păcate, planul lor nu funcționează niciodatăși fac mai mult rău decât bine. Cum ar fi salvarea lui Cedric, dar în același timp întoarcerea lui Voldemort și domnia lui asupra lumii magice. În acea lume, Cedric devine Mortivor, iar Harry moare în Bătălia de la Hogwarts. Albus nu se naște și Scorpius ajunge vedetă printre puștii de la școală (total opusul lui, în lumea din care a călătorit spre trecut). O lume în care Snape trăiește și e la fel de bun cum îl știm. El e cel care îl ajută pe Scorpius. Cred că a fost momentul care m-a emoționat cel mai tare. Snape e personajul meu preferat, cel care dă dovadă ce loialitate la cel mai înalt rang și o mare, foarte mare iubire.
Bun. Practic, fiecare schimbare măruntă pe care o fac ei în trecut zăpăcește tot prezentul și bieții (bieții? Ha ha!) băieți nu mai știu cum să facă să pună toate evenimentele în ordine.
Situația se schimbă dramatic în momentul în care Delphi Diggory își dezvăluie planul diabolic. De fapt, ea nu e o Diggory și tot ce își dorește e reîntoarcerea lui Voldemort. De ce? Citiți cartea și o să aflați.
La un moment dat, îi blochează pe Albus și pe Scorpius într-un trecut foaaaarte îndepărtat, înainte de ziua când Voldemort i-a ucis părinții lui Harry. Familiile lor au reușit să afle că sunt hai hui prin timp, dar nu au habar unde și când, pentru a-i putea salva. Dar puștii descoperă o metodă ingenioasă pentru a-i anunța pe cei din prezent unde (și când) sunt, iar ei, cu ajutorul unui alt Girotimp reușesc să ajungă acolo și să îi salveze.
Și așa am spoilărit destul, vă las pe voi să călătoriți cu ei prin trecut și viitorul schimbat de câteva ori și, de asemenea, să descoperiți care-i duda cu această Delphi.
Voi ați citit Harry Potter? V-a plăcut? Vă tentează continuarea?
Dacă ar fi după mine, ar urma încă o carte. Și apoi încă una. Un infinit de continuări, să am ce citi până ajung babette.
Pana una alta, visez și eu. 😀
Pupicici!
