Proiectul Beauty Van

Sunt zile care efectiv simt că trec degeaba. Stau în magazin și aștept clienții care îmi calcă pragul în fiecare zi.

Deschisesem de doi ani și câteva luni. Totul mergea ca uns, aveam clienți fideli, contracte cu furnizori serioși și chiar mă gândeam să extind afacerea. Aveam două angajate pe care le trimisesem la cursuri la București și își făceau treaba cu pasiune și profesionalism. Era singurul magazin de beauty din oraș unde angajatele aveau și cursuri în domeniu. Practic, nu erau doar vânzătoare.

70c324aecb306481b6fcde1125ed12a0

Mobilierul era nou, strălucea de curățenie și dădea un aer modern locului. Clienții erau încântați. Și încă sunt, de ce să mint? Dar simt că lipsește ceva. Totul e liniar, nu se întâmplă nimic deosebit, e o plictiseală crâncenă. Jubilam de câte ori semnam un contract cu un nou furnizor și aduceam în oraș mărci nou. Vânzările merg ca pe roate. Dar eu am scos tot ce se putea scoate din afacerea mea și simt că nu se mai întâmplă nimic. Venit, vândut, plecat.

De la un timp mă gândesc ce aș putea face pentru a scăpa de rutina asta enervantă și obositoare. Fetele se plictisesc și ele, e clar. Nu mai au tragerea de inimă de la început. Le înțeleg, tot de pe scaunul lor am pornit și eu. Eu, la rândul meu, sunt închisă în birou cu facturi, contracte, plăți și alte lucruri plictisitoare.

Într-o seară, după încheierea programului, am zis să ies un pic din rutină și am chemat fetele la un cocktail. Trebuia să deschid cumva subiectul. Așa că le-am întrebat și pe ele ce-am putea face pentru a crește nivelul distracției (dacă vreți să o numim așa) la serviciu și pentru a încânta clientele, pentru a aduce ceva nou comunității. Ana mi-a propus deschiderea unei pagini de facebook. Am aprobat instant, oricum mă gândisem și eu la așa ceva, dar am tot amânat din diverse motive.

Clara a propus să oferim, gratis, un machiaj fiecărei doamne care cumpără produse în valoare de minim 200 de lei. Ideea părea bună, dar ceva nu era în regulă. Mai trebuia lucrat. Aflasem că cei de la magazinul de pe Eminescu oferă acel machiaj gratis oricui dorește, fără o sumă minimă. Trebuia să facem ceva diferit. Ana a mai propus să deschidem o insuliță în fața magazinului, pentru a fi vizibil acest proces pentru toți vizitatorii centrului comercial, nu doar pentru clienții magazinului. Am putea face demonstrații gratuite de machiaj de seară, de petrecere…

Mhm. Sună bine. Dar să recunoaștem, centrul comercial nu e unul ticsit de lume, în sensul că nu e un mall în adevăratul sens al cuvântului, unde vin oamenii să se plimbe și să se relaxeze.

Atunci mi-a picat fisa. Dacă nu vin clienții în centrul comercial, mergem noi la clienți! Unde? Oriunde! În fața parcului, în centru, în zonele unde sunt terasele deschise, oriunde e aglomerație. Mergem cu toate dotările necesare pentru a machia doamnele, le oferim informații prețioase despre produse, o carte de vizită, un eșantion de fond de ten sau parfum și astfel ne asigurăm creșterea numărului de clienți.

A mai rămas o singură problemă… cea mai usturătoare. Banii. De unde fac rost de bani pentru această investiție?  Economii am, desigur, în epoca asta nu poți să nu te gândești la viitor, e logic să ai ceva pus deoparte. Dar ideea mea de bază e cumpărarea unei rulote pe care să o adaptăm pentru a se preta demersului nostru. Or, o rulotă costă, indiferent cât de micuță ar fi. Apoi, mai sunt și investițiile în modernizarea și adaptarea ei la nevoie noastre. Mai sunt și produsele pe care le vom folosi, ele nu pică din cer. Pensule. Soluții pentru dezinfectat. Benzină. Asigurarea mașinii. O, Doamne!

Și tocmai când mă plângeam că nu mai e distracție la lucru… a apărut subiectul. M-am pus pe treabă și am făcut un studiu de piață, m-am interesat ce aprobări sunt necesare, ce documente, am cercetat prețurile mașinilor, le-am povestit furnizorilor ce vreau să fac și mi-au promis că voi avea parte de sprijin în demersul meu. În urma calculului făcut, am realizat că economiile mele acopereau doar o parte din suma necesară, undeva la 40-45%. Singura opțiune era un împrumut bancar. Dar cum timpul nu îmi permitea alergătura din bancă în bancă pentru a le studia ofertele, cea mai bună soluție era să apelez la un broker bancar.

Și ce broker bancar aș alege, dacă nu Alex, fostul meu coleg de clasă? Anul trecut, la întâlnirea de zece ani, chiar de aici din Sinaia, mi-a dat cartea lui de vizită și mi-a spus că sigur îmi va folosi la un moment dat și atunci e musai să apelez cu încredere. O fi fost aerul de la cota 1400, o fi fost aerul lui se prezicător, dar a avut dreptate! Alex lucrează pentru o companie de brokeraj bancar, AVBS Credit. Ei intermediază credite bancare pentru clienți de vreo 9 ani. Au contracte cu peste 25 de bănci și instituții financiare non-bancare și scopul este tocmai cel de a oferi clienților varianta cea mai bună de creditare.

Chiar Alex mi-a zis că, de 5 ani de când lucrează pentru AVBS, a mijlocit credite pentru o mulțime de firme mici și chiar pentru persoane fizice. Așa că l-am sunat și i-am propus o întâlnire. Când ne-am văzut, i-am prezentat pe larg planul meu și i-am arătat documentele și cercetările făcute.

Le-a studiat cu atenție și a decretat că am nevoie de un credit pentru investiții. I-am aruncat o privire tăioasă. Da, știu și eu că de un credit am nevoie, de-asta te-am sunat. A râs și a început să mă lămurească.

Și bine a făcut pentru că dacă mă lăsa pe mine să caut printre toate posibilitățile de creditare, aș fi ieșit la pensie și n-aș fi știut ce să aleg. Cine-ar fi crezut că sunt atâtea? Overdraft și line de credit, credit pentru capital de lucru, credit pentru investiții… și astea doar la IMM-uri. Dintre toate astea, el a ales ca soluție de creditare pentru mine, creditul pentru investiții. Era singurul care îmi putea oferi până la 70% din valoarea investiției gândite de mine și aveam la dispoziție și un timp de rambursare mai mult decât lejer. Aveam la dispoziție 7 ani să plătesc datoria.

De aici pâna la a-mi vedea visul împlinit, nu a mai fost decât puțin. Alex s-a ocupat de tot și eu nu am avut decât de semnat actele și să mă apuc de treabă cu banii primiți. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost dacă m-aș fi ocupat eu singură de toate astea.

În cel mai scurt timp, mă plimbam țanțoșă cu beauty van-ul meu colorat. Clientele se adunau pe zi ce trece și am constatat cu bucurie că din 10 doamne machiate în beauty van, vreo 8 veneau apoi la magazin pentru a-și cumpăra produsele pe care le foloseam în realizarea machiajului. Furnizorii s-au ținut de cuvânt și mi-au acordat reduceri la produsele cumpărate special pentru proiectul Beauty Van.

AVBS-CREDIT1

„Visează… obține cu AVBS”

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.

*sursă foto make-up: Pinterest

Un cadou ce trebuie tradus

După mai bine de 5 ani, am reușit să strâng câțiva prieteni și să-mi sărbătoresc ziua de naștere într-un pub din centru. Voiam doar să-i văd, nu așteptam cadouri. Voiam să ne distrăm, să bem o bere și să mâncăm o pizza gigant, exact ca „pe vremuri”. Și totuși, Gabi și Ana mi-au adus o jachetă de piele exact ca cea pe care am distribuit-o încântată pe facebook acum o vreme. Vlad și Bianca au scos din portbagaj ditamai cutia cu produse cosmetice de la firma căreia îi sunt fidelă de ani de zile. Unturi de corp, fondul de ten preferat, ojă și un ruj demențial! Al meu mi-a cumpărat parfumul după care plângeam de vreun an.

Eram copleșită. Răsfățul suprem!

Nu mai trăgeam speranțe că va apărea Diana, dar iat-o cum intră ca o furtună! M-a îmbrățișat și am țopăit împreună câteva secunde în mijlocul încăperii. Venea tocmai din Spania, unde lucrează de mai bine de 10 ani.

„Ți-am luat un parfum, să știi. Dar mi l-au oprit ăia în aeroport. Merg mâine în oraș și ți-l cumpăr de la voi de la parfumerie. Până atunci, sper să îți fie de folos asta.”

Și îmi întinde un plic. M-am gândit instant la bani. De câte ori să repet că nu am cerut cadouri? Mă simt prost ca pentru o pizza și o bere să primesc atâtea bunătăți! Diană, dar de ce?”

Am deschis plicul și mi-a stat inima în loc. Lacrimile au început să îmi curgă instantaneu. Lacrimi din alea mari, cât bobul de strugure. Lacrimi care-mi șiroiesc de câte ori văd sau aud ceva ce are legătură cu Barcelona, fie orașul, fie echipa. În josul paginii era semnătura pe care o recunoșteam și dacă mă trezeai la 4 dimineața. Nu înțelegeam o boabă din ce scria, dar important era că el și-a rupt 5 minute din timpul liber pentru a-i scrie unui fan câteva rânduri.

Am pus plicul în geantă și am continuat mica petrecere. Ajunsă acasă, am sucit pe toate părțile mica scrisoare. Cum să aflu ce scrie acolo? Nu putea să scrie în spaniolă? Nu știu portugheză neam! Am luat textul la puricat, am făcut legături cu româna și cu spaniola, n-a fost chip să înțeleg. Am sfârșit prin a căuta traducerea pe Google. Am înlemnit.

„Nu mai visa că vei ajunge în Barcelona.”

„Opinia mea e că e imposibil.”

„Nimic nu-i veșnic, o să-ți treacă entuziasmul.”

Nu-mi venea să cred ce citeam. Am sunat-o pe Diana și am întrebat-o dacă-și bate joc de mine. Adormită, m-a întrebat ce am pățit. Am început să turui că nu se poate ca omul ăla să-mi fi scris așa ceva. Călătoria aia era tot ce-mi doream și omul care îmi e idol, care mă inspiră din toate punctele de vedere, dincolo de glumele prietenilor mei, făcea mișto de mine. Păi eu cu ce vis rămân? Am întrebat-o cât se poate de serios dacă nu cumva a scris ea aia ca să îmi facă o farsă. Dezamăgită, mi-a spus că a făcut tot ce a putut ca să obțină biletul ăla. Că a încercat luni de zile să îl abordeze la restaurantul unde ea lucrează și el ia uneori cina și când în sfârșit și-a făcut curaj, a fost încântată să descopere că e un tip foarte drăguț și a acceptat cu entuziasm să îmi scrie câteva rânduri.

A doua zi m-am pomenit cu ea la ușă, echipată cu sfaturi și idei.

„Ce-ai făcut? Ai tradus cu Google Translate? Dar-ar să dea în ea de treabă, parcă ai doi ani și nu știi că ăla traduce anapoda.”

Între timp, a scos asul din mânecă. A tastat ceva pe laptopul meu și pe pagină a apărut un formular.

„Tu n-ai auzit de traduceri autorizate, duduie? Când o să înveți să renunți la amatorism și să ceri ajutorul de la profesioniști? Uite, ai aici o agenție de traduceri cu specialiști pe o grămadă de domenii și cu un portofoliu de 80 de limbi. Oamenii ăștia au vreo treișpe ani de experiență. Lucrează din 2004 și o fac numai cu profesioniști. Vreo… 3000, așa. Oameni din toate colțurile lumii. Dacă vrei o treabă bine făcută, Agenția de traduceri Swiss Solutions este ajutorul la care poți apela cu încredere.”

„Și tu ai impresia că eu îmi permit să plătesc o traducere autorizată? Vrei să leșin când trebuie să plătesc…?”

Nici nu am terminat de zis, că m-am trezit cu un bobârnac în frunte de mi-a amestecat gândurile.

„Tu, femeie, nimic nu știi! Tu chiar crezi că totul costă în ziua de azi? E normal să plătești un serviciu. Dar nu-ți cere nimeni bani ca să primești o estimare de preț pentru traducere. De asta ți-am băgat sub nas site-ul lor! Uite, completezi aici câmpurile astea, atașezi documentul care trebuie tradus, le scrii într-un mesaj, mai jos ce vrei să faci și în doar 15 minute primești un răspuns de la ei. Gratis, bleago! Ia și încearcă! Dacă vrei cu adevărat să afli ce a scris omul în scrisoare, n-o să te uiți la bani, sunt sigură. Însă, o să vezi că nu ia nimeni pielea de pe tine! Au prețuri rezonabile.

Am stat un pic pe gânduri. Mie îmi e rușine și să cer o pâine la magazinul de lângă birou, dar să trimit o solicitare pentru o traducere! Da, dar dacă nu trimit, nu o să aflu niciodată ce mi-a zis omul. Dar n-am tupeu!

Eee, asta-i acum! Ce o să fac, o să stau toată viața cu îndoiala? Ia să vedem cum fac… hm…

17408475_1388395014537454_575180958_o

Trimis!

„Am aflat că visul tău e să ajungi în Barcelona! Visurile se împlinesc dacă ai să crezi suficient în ele! Imposibilul e doar o chestiune de opinie, așa că ai răbdare și lucrează la visul tău și bucură-te de el când se va realiza, pentru că nimic nu e pentru totdeauna. Profită la maximum de fiecare moment! Îți mulțumesc că ești cu sufletul alături de mine și de echipă la fiecare meci și sunt mândru că te inspir. Sunt fericit să aflu că am fani din toate colțurile lumii. Te salut și sper ca în curând să fii în tribună pe Camp Nou!”

Ehe! Asta-i diferența între un text tradus cu Google Translate și unul tradus de profesioniști!

logo_swiss_solutions_mic-768x392

Sursă foto: Swiss Solutions

*Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.

Prioritatea mea sunt eu

Dragul meu,

Au fost zile când prezența ta îmi era aer și au fost și zile când mă enervai chiar și când ziceai „bună dimineața!”. Acestea din urmă, cam multe. De aceea, în ziua când m-am trezit și nu te-am mai găsit deloc, dar în inbox am găsit mesajul de „m-am săturat de noi” am simțit, într-un mod ciudat, că respir din nou.

Ce-am făcut de-atunci? Te-am urât. Te-am iubit. Ți-am dus dorul, am plâns, am râs, ți-am zis de toți Sfinții și te-am strigat printre lacrimi. M-am întrebat unde am greșit. Eu, tu sau noi. Ce s-a ales de mâinile cu care ne mângâiam timid la fiecare întâlnire? Pe unde-ți zboară săruturile? Dar gândul, gândul pe unde-ți zboară? Dar sufletul? Mai sunt acolo, sau m-ai dat inapoi în sufletul meu? Din tine, eu mai port frânturi. Amintiri, zâmbete, prostiile noastre care ne amuzau. Dar și uși trântite și vorbe grele.

Am plecat departe de noi, într-un loc unde pașii nostri, împreună, au fost de prea puține ori pentru a lăsa urme.

De ce-ţi spun asta? E probabil ultimul pas înainte să mă vindec de tine. Ai săpat în sufletul meu, dar orice rană se vindecă, dacă-i dai bucurie.

Am ajuns la mare luni pe la prânz. Soarele îmi ardea umerii și tot ce îmi doream la ora aia era să fac o baie în mare. Noroc că nu am avut prea mult de mers, pentru că autobuzul supraetajat cu care am venit din Constanța m-a lăsat fix lângă Aqua Magic. De acolo nu am avut de mers decât câțiva metri până la hotel. Am târâit micul troler pe trotuarul încins, cu marea în nări și cu speranța în suflet. Mă chema ca un magnet, mergeam mai repede, mai repede, din ce în ce mai repede, așteptând să o zăresc. Am trecut prin parcare ca fulgerul, cu roțile hârâind pe lângă mine.

În două minute am zărit ce căutam. Întâi, hotelul se înălța falnic în fața mea. L-am ales pe el din zeci de alte opțiuni. Hotel Aurora Mamaia. 343 de camere și una e doar a mea. Am 7 răsărituri de soare doar pentru mine. Eu, singură în cuibușorul meu. Eu, singură pe balconul meu, cu o cafea cu lapte și cu lumină în priviri.

home

Apoi, marea. Marea se întindea cât vedeam cu ochii, frumoasă și ademenitoare. Era fix perioada zilei când soarele o făcea să sclipească la fel ca un diamant pur. Dar de ea mă voi ocupa după amiază. Mai întâi mă cazez și fac un duș.

Camera mea e la etajul 9. Ies pe balcon. Am marea în dreapta și Siutghiolul în stânga. Apă, apă… cu atâta apă, poate se liniștesc și apele din sufletul meu. Dar să uităm de asta, aici am venit să mă odihnesc și să mă distrez. Oamenii au fost simpatici și primitori, aici e răcoare și curat… cred că trag un pui de somn înainte să încep de-a binelea concediul.

M-am trezit două ore mai târziu și am pornit către plajă. Am alergat de-a dreptul. Îmi era atât de dor! Marea era calmă. Toată lumea era ascunsă pe sub umbreluțe și prosoape. Eu nu, eu voiam să iau tot soarele, toată căldura. Am ieșit din apă și m-am trântit de-a dreptul pe prosop. Picăturile de apă se evaporau de pe pielea încinsă. Era atâta liniște în mine încât mă miram și eu. Puțin mai târziu, mi-am târșâit leneșă picioarele înapoi în cameră. Am coborât mai târziu pentru o cină copioasă la restaurantul hotelului. Eram pregătită să explorez.

Am luat la pas faleza, am căscat gura la magazine și am mâncat churros cu sos picant fără să-mi pese de calorii. Mi-am cumpărat cercei și am probat ochelari de soare fără să bată nimeni din picior. Am revenit la hotel și am băut un pahar cu vin la cafe-bar, după ce am mers în cameră să-mi las înghețata în congelator. Am adormit singură și liniștită în patul ăla mare.

06

Când m-am trezit, soarele era deja sus. Ratasem răsăritul pe plajă, dar măcar am dormit bine. Am luat micul dejun la restaurant și m-am pregătit pentru o porție de distracție la piscina hotelului. M-am așezat pe un șezlong lângă un grup gălăgios. M-au „adoptat” imediat. Și eu care credeam că sunt incapabilă să-mi fac prieteni! Am făcut planuri pentru seară, voiau să mă ia cu ei în club.

Începusem să petrec mai mult timp la hotel decât în afara lui. E drept că la un moment dat am întrebat la recepție ce obiective turistice sunt în zonă și am fost sfătuită cu profesionalism, așa că am mers să văd statuia lui Ovidiu, Delfinariul, Cazinoul și am dat o fugă prin mall. Dar mă simțeam atât de bine „pe lângă casă”, că nu-mi mai venea să plec. Îmi stabilisem deja rutina. Dimineața luam micul dejun și zăceam pe șezlong la piscină până pe la prânz. Beam cocktail-uri și mâncam înghețată sau mă bălăceam cu noii mei prieteni.

După amiezile le petreceam pe plajă, întinsă pe prosop, cu soarele-n păr, cu pielea prăjită… iar serile… serile erau doar ale mele.

Mă plimbam în fiecare seară cu telegondola. Acolo, în aer, îmi puneam în ordine gândurile. Și pentru că tot eram acolo, aruncam și un ochi spre cameră să mă asigur că am închis ușa de la balcon. 😀

IMG_20160724_135055

Pe blog am postat în fiecare zi, semnalul wifi e prezent la datorie în tot hotelul, chiar și în restaurant și la piscină. Așa că ce era mai plăcut dimineața decât un articol fresh, scris în timp ce savuram o limonadă cu mentă și gheață? Tot scriind cu drag, mi-a venit o idee fabuloasă: ce-ar fi dacă aș începe acum, aici, să scriu o carte? Cartea mea de la mare. În care să-mi aștern sufletul.

Vezi? Un hotel cu piscină m-a vindecat de tine!

Dacă vreți să vă detoxifiați sufletul, încercați și voi cazarea la hotel Aurora.

sigla-logo-aurora

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.

*sursă foto: hotelaurora.ro

Salvăm Trei Margarete

Războaie, terorism, atacuri, încălzire globală și foamete. În situația asta, nici un milion de supereroi nu ar face față și lumină. Întotdeauna am considerat că binele începe cu pași mici. Nu poți salva lumea doar pocnind din degete și fluturând o pelerină. Dincolo de supereroii cunoscuți, omenirea are nevoie de soluții. Care nu apar peste noapte. Apar ca rezultat al muncii și al studiului amănunțit.

De sute și mii de ani, mințile luminate ale planetei au petrecut mult timp studiind tendințele și comportamentul răufăcătorilor. Fie că era vorba de un război, un infractor periculos, încălzirea globală sau sărăcia, oamenii se așezau la masa tratativelor și căutau soluții pentru îmbunătățirea situației.

Pe lângă problemele de mai sus, omenirea se lovește din ce în ce mai des de o problemă care, deși nu pare, este aproape la fel de gravă. Lipsa confortului acasă sau la birou lovește din ce în ce mai mult. Iar dacă pentru problemele de mai sus avem „super-eroi” isteți care să lupte, și pentru confort există agenți secreți care să se asigure că oamenii trăiesc și lucrează în cele mai bune condișii.

Unul din acești agenți secreți sunt și eu. Certificat Energetic, un supererou altfel. Deși nu mă lupt cu violența, cu foametea sau cu creșterea nivelului oceanelor, eu mă lupt cu frigul, cu pierderile de energie, cu excesul de consum de electricitate, de gaz sau de alte resurse naturale folosite la sporirea confortului spatiilor. Și așa cum oamenii studiază problemele înainte de a lupta împotriva lor, la fel și eu studiez din greu situațiile, investighez și verific înainte de a oferi soluțiile salvatoare. Și cum nimeni nu reușește să lupte împotriva răului de unul singur, nici eu nu aș putea face totul fără ajutor. Mă scuzați!

„Da? Alo? Unde, mai exact? Sigur, plecăm acum!”

Unde rămăsesem? Ah, da. Spuneam că nimeni nu poate face totul fără ajutoare. De aceea, îi am de partea mea pe domnul Auditor Energetic, adică tipul cu soluția și pe domnișoara Termoviziune. Dar, ca să-i cunoașteți mai bine, urmați-ne!

Suntem în drum spre Bragadiru într-o misiune urgentă. Nume de cod? „Trei Margarete”. Vedem la fața locului despre ce e vorba.

Peisajul e mirific, perfect pentru bucureștenii care vor să evadeze în week-end într-un loc liniștit, dar nu prea departe de capitală. Iarna grea care abia s-a dat dusă se pare că și-a pus dura amprentă asupra pensiunilor din zonă. Dar să vedem și de ce!

Pensiunea Trei Margarete a ajuns aproape în faliment. De ce? Pentru că proprietarul nu a investit în confortul și siguranța clădirii. La o primă discuție, a ocolit partea lui de vină și a aruncat pisica în curtea iernii. După ce l-am lămurit că nu totul se face cu bagheta magică, a recunoscut că e dispus să plătească eventualele (el zice eventualele, de parcă nu e clar că sunt imperios necesare) renovări. Așa că ne-am pus pe treabă!

Era lesne de înțeles că se pierdea căldura prin fiecare colțișor și perete, clădirea fiind neizolată la exterior, așa că am amânat treaba agentei Termoviziune până după ce se vor face câteva îmbunătățiri.

Astfel, agentul Auditor a intrat în forță. Să-i urăm baftă, pentru că situația se vede cu ochiul liber că-i gravă.

Interiorul pensiunii era un dezastru total! Degeaba încercaseră să redecoreze într-un mod oarecum modern și totul era curat, că tocmai dotările menite să asigure confortul și eficiența pensiunii erau vechi sau inexistente.

Ferestrele aveau probabil 40 de ani, ramele erau dintr-un lemn vechi, decojit, cu un aspect deplorabil. Geamurile se clătinau dacă le atingeai. În plus, nu se închideau bine și frigul era la el acasă. Era necesar să fie înlocuite cu ferestre noi, din termopan, pentru a nu permite căldurii să fugă.

Holurile erau frumos luminate, dar din păcate erau folosite becuri clasice, de putere mare, dar care și consumă teribil de mult. Patronul a fost acum sfătuit să înlocuiască becurile cu becuri economice. În plus, pentru a nu consuma aiurea, se cereau câțiva senzori de prezență, măcar în locurile mai puțin circulate.

Altă problemă descoperită în camere, a fost căldura. Toate camerele erau încălzite în permanență indiferent dacă erau ocupate sau nu, pentru că jumătate din căldură ieșea oricum pe geam și prin pereții exteriori, iar mucegaiul nu iartă. Nu a iertat bietele camere nici măcar cu căldura pornită 24/7. Soluția era să instaleze pentru fiecare cameră un termostat și să mențină o temperatură optimă pentru a nu apărea mucegaiul în camerele care nu sunt ocupate.

În băi, alt dezastru. Țevile erau vechi, ruginite, apa curgea pe lângă robinet la chiuvetă. Cârpeli peste cârpeli. Agentul Audit nici nu a stat la discuții. Se cerea înlocuirea instalației. Consumul de apă în exces nu e ceva de dorit oricum, cu atât mai mult când vorbim despre o pensiune respectabilă, ce se vrea căutată, eficientă și de succes.

Acestea fiind spuse și semnalate, i-am lăsat pe proprietari să își rezolve problemele și să facă renovările necesare, urmând să revenim în perioada următoare pentru evaluare și încadrarea optimă.

Vara a trecut și iată-ne pășind din nou către pensiunea Trei Margarete. Ce am descoperit a fost aproape de nerecunoscut. Pensiunea veche și tristă era acum un cuibușor cald și intim, plin cu oaspeți. Pereții erau izolați la exterior și vopsiți într-o culoare caldă și primitoare, ferestrele erau noi și sclipitoare, iar atmosfera din interior parcă te ademenea să rămâi acolo măcar un week-end.

Ascultaseră toate sfaturile! Datorită termostatului prezent în fiecare cameră, oaspeții puteau să-și regleze singuri temperatura, iar în celelalte camere era păstrată o temperatură optimă pentru a evita apariția mucegaiului și răcirea excesivă. Mai mult, au introdus încălzirea prin pardoseală! Băile sclipeau și holurile erau luminoase, dar fără a consuma excesiv.

Agenta Termoviziune a efectuat și termografia clădirii și rezultatul a fost îmbucurător! Nu existau pierderi de căldură! Clădirea era în sfârșit eficientă din punct de vedere energetic și tot ce am avut de făcut a fost să le comunic că Trei Margarete se încadrează în clasa energetică A. În 24 de ore le-am trimis certificatul și astfel s-a încheiat cu succes încă o misiune!

audit-energetic

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.

Sursă foto: certificat-rapid .ro

Franciza mea, între joc şi realitate

Când te muți în alt oraș după ce toată viața ai locuit într-un singur loc și nici cu călătoriile nu prea erai obișnuit, începi să îți smulgi fir cu fir când vezi că parcă nu știi de unde s-o iei. Te panichezi, e normal. Lași job, lași familie, te muți în alt loc să îți faci rostul propriu.

Așa am pățit când m-am văzut mutată în Sinaia cu soțul meu. Vândusem apartamentul nostru și casa bunică-sii, am reușit să ne luăm un apartament superb, cu o priveliște de vis. Exact cum visam. El avea de lucru, fusese relocat la unul dintre supermarketurile din centru. Dar eu aveam de ales: să caut un job oarecare și să nu fac nazuri, sau să încerc să „ridic” o afacere singurică. Să pornești de la zero într-un oraș unde nu cunoști pe nimeni și, colac peste pupăză, nu ai nici cea mai vagă idee de unde să începi… e nebunie curată.

Atunci mi-am amintit un vis mai vechi de-al meu: să iau o franciză a unui brand renumit de cosmetice. M-am pus pe căutat, nu am găsit nimic: nu există niciun magazin Inglot in Sinaia. Primul punct e bifat: fiind singurul de felul lui în oraș, clienții se vor aduna doar acolo.

M-am gândit că nu are cum să fie mai greu decât dacă pornesc de jos de tot, cu o firmă proprie. Era o idee de afacere pe care o îndrăgeam foarte mult și în care credeam cu tărie.
Trebuie doar să gândesc strategia și să pășesc încet și sigur. Să îmi stabilesc obiectivele, punctele de urmat pentru atingerea obiectivelor și să încerc să merg înainte. Aveam câțiva bani adunați, însă nu erau suficienți. Economiile mele acopereau aproape jumătate din suma necesară pentru a-mi începe activitatea. Aveam nevoie de ajutor și, ca să nu apelez la împrumuturi din bănci, am decis să-i spun și soțului meu ideea care mi-a venit, moment în care a început să râdă ca și cum s-ar fi uitat la cel mai bun show de stand-up comedy. A trebuit să-l aștept să se calmeze ca să-i explic pe îndelete ce vreau.

A început, bineînțeles, să-mi explice că nu aș fi în stare să țin în picioare o asemenea afacere, că nu știu nimic despre ea, că nu am experiență, că nu aș face decât să pierd timp și bani.

Ca să-i demonstrez că nu are dreptate, i-am arătat cât de simplu este să-ți deschizi o afacere în regim de franciză. I-am arătat că atâta timp cât mergi după regulile jocului afacerea poate avea succes, i-am explicat faptul că de la început voi avea lângă mine oameni care să-mi ofere suport și asistență pentru orice, nu doar până în momentul deschiderii afacerii ci și pe perioada funcționării.

Încet-încet a început să-mi ia în serios ideea deși, în continuare simțeam în vocea lui o urmă de reticență. Ca să-mi demonstreze că nu sunt în stare să mă ocup de o asemenea afacere, m-a provocat să joc un simulator, ca să vad cum se gestionează o afacere. Acest simulator era, practic un joc în care luam o afacere de tip franciză de la zero și o dezvoltam ca să o transform într-o afacere de succes. Ca să fie miza și mai atractivă, mi-a promis că, dacă în 30 de zile voi reuși să adun un profit de cel puțin 30.000 de lei, îmi va da el diferența de bani necesară, nu ca împrumut ci cadou. Ei, ideea de a primi cadou o jumătate de afacere mi-a sunat destul de bine așa că m-am apucat de treabă.

Pentru că afacerea pe care îmi doream să o deschid era în domeniul frumuseții, în joc mi-am ales, bineînțeles un magazin de beauty. După ce am trecut prin toți pașii antemergători deschiderii oficiale, am început, încet-încet să mă joc de-a „patroana”. Angajează personal, instruieşte-i, promovează magazinul în Centrul Comercial în care funcţionam, în presa locală și pe internet, pregătiri, pregătiri, pregătiri. Din statisticile zilnice vedeam cu bucurie cum vestea deschiderii magazinului meu virtual ajungea la din ce în ce mai multi oameni.

În ziua deschiderii, aproximativ 500 de persoane mi-au călcat pragul. Deși am avut clienți foarte mulți, încasările lăsau de dorit. Puțin peste 8000 de lei. După calculul taxelor și cheltuielilor, din prima zi am rămas cu un profit curat de aproximativ 3000 de lei.

În ziua următoare, profitul a fost mai „subţire”. În jur de 1800 de lei îmi intrau în buzunar și tot așa, până în ziua a 10-a încasările mele o luau tot la vale. Interesul față de magazinul meu începea să scadă și riscam să nu reușesc să-mi ating targetul de final de lună. Așa că am luat frâiele în mână și am trecut pe modul „master control”. Pe lângă fetele angajate am început și eu să vând, profitând de experiența în domeniu și de şarmul meu. Treaba a început să funcționeze ca unsă. Din ce în ce mai mulți clienți plecau fericiți de la noi și, cel mai important, lăsau din ce în ce mai mulți bani la casa de marcat.

După 20 de zile, mai aveam doar vreo 6000 de lei de realizat din targetul meu. Doar 6000 de lei virtuali mă despărțeau de franciza Inglot din Centrul Comercial Carpați din Sinaia! Mă și vedeam plimbându-mă pe lângă vitrine, admirând produsele și observând domnișoarele frumoase care-și cumpărau care un ruj, care un fard sau un tuș.

În ultimele zile vânzările mele s-au stabilizat. Angajatele mele căpătaseră experiență, își făceau „level up” cum se vorbește în lumea jocurilor pe calculator. Clienții nemulțumiți erau din ce în ce mai puțini și, în proporție de peste 75% dacă se opreau în fața vitrinei, plecau de acolo cu cel puțin un produs cumpărat.

La finalul celor 30 de zile de probă când am tras linie, surpriză! Profitul pe magazinul meu virtual era de 30.300 lei! Depășisem pragul impus de soțul meu, lucru care nu însemna altceva decât că îmi voi deschide mult dorita afacere.

Am luat legătura cu un reprezentant al francizorului, am stabilit o întâlnire, ne-am cunoscut, i-am prezentat documentația pe care o pregătisem, mi-a prezentat și el un portofoliu impresionant de francize profitabile, iar, în cele din urma am bătut palma.

Un an mai târziu, întâmpinam clienții zâmbind. Primul Inglot din Sinaia se anunţa a fi un succes deplin. Lucram cot la cot cu angajatele şi ofeream sfaturi avizate clientelor. Experienţa în domeniu mi-a fost de folos. Mi-am văzut visul împlinit. Şi totul atât de simplu! Exact cum ar trebui să fie o afacere!


Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017
.

Cu un ochi la scris, cu altul la vis

Sunt un om cu multe fixuri și mă deranjează anumite lucruri până… până-n măduva oaselor.

Urăsc când cineva îmi vorbește cu dublu înțeles (eu și-njur dacă e nevoie de o mostră de sinceritate), sau când primesc puncte-puncte, saaau, mai rău, zâmbetul. ACEL zâmbet. Mai rău e când prietenii nu înțeleg cât de tare mă deranjează si mă necăjesc cu el.

Sau să mi se spună să tac. Doamne, când aud asta, toate furiile universului mă apucă.

Alt lucru care mă deranjează e să pierd. Să pierd un lucru drag, mai cu seamă dacă e primit cadou. Dacă l-am cumpărat eu, nu-i bai, mai muncesc nițel și îmi iau altul.

Să pierd un pariu. Să pierd un concurs. Mă supăr atât de tare încât plâng cu sughițuri și lacrimi înnodate-n bărbie.

Apropo de asta, îmi amintesc o fază din liceu. Nu cred c-o să pot uita vreodată ziua aia. Mă înscrisesem la olimpiada de engleză. Faza pe oraș avea loc la mine în liceu. Am pornit către laboratorul de informatică împreună cu o colegă, ne-am așezat la o măsuță, când l-am văzut. Pe el! El, soarele și viața mea, prințul blond după care suspinam în pernă de luni de zile. Băiatul după care plângeam și căruia îi scriam poezii.

Și cum trecea el nepăsător, ca un bad boy ce era… mai-mai să-mi sucesc gâtul privindu-l. S-a așezat undeva în spatele meu. 3 ore, cât a durat până am terminat lucrarea (am și păstrat ciorna!), i-am aruncat ocheade. Se uita și el din când în când și zâmbea. Am crezut că s-o lega ceva, cândva.

IMG_20170313_210303

Citeam cerințele, mai aruncam o ocheadă… şi încă una și încă una, apoi mai scriam două rânduri. Ce-o fi fost în capul meu și ce-oi fi înțeles din cerințe, Dumnezeu cu mila. Inima-mi era prea plină de încântarea că-l aveam… pe-acolo, pe lângă mine. Eram undeva la câțiva metri deasupra Cerului, pluteam ca un unicorn pe calmante.

Dacă aveam inspirația de moment să fiu mai atentă la ce scriam, nu la zâmbetele fugitive primite din direcția lui, poate… poate. Pentru că, după câteva zile, au venit rezultatele lucrărilor. „Sentința” care a picat ca un ciocănel, lovindu-mă fix în creierii minții capului: nu mergeam mai departe la faza pe județ.

Când mi-a spus profesoara, am pornit un plâns din ăla cu sughiţuri de făcuseră colegii cerc în jurul meu. Încercau să mă consoleze, că „lasă, Dana, că poate mergi la anul! Pentru o olimpiadă plângi tu atât?”

Mă uitam la ei și plângeam și mai tare. Se zguduia banca cu mine, nu alta. Care râdeau, care mă priveau compătimitor.

„Nu, mă, nu de-asta plâng!”, le-am zis.

Au făcut ochii mari.

„Da’ de ce?”

„Că Adi s-a calificaaaaat!”

Morala? Atenția, bat-o vina, dacă era îndreptată asupra lucrării și nu asupra lui Adişor, poate mergeam amândoi cu același autobuz la Călărași, la aceeași olimpiadă.

Ajunsă acasă, am repetat lacrimile și zguduiala și in fața mamei… pe care am reușit să o indispun rău de tot.

Băi, dar am așa un noroc porcesc, că știi ce am făcut? M-am calificat la franceză. El la biologie. Am mers la Călărași si ne-am uitat unul la celălalt. Și-atât.

Au trecut de atunci vreo 12 ani și de fiecare dată când intră în magazin o persoană cu care trebuie să vorbesc în engleză, îmi amintesc episodul cu olimpiada. Cred cu tărie că ar fi trebuit să fiu mai atentă la orele de engleză și să nu mai zburd cu imaginația pe câmpii. Păi de ce? Păi pentru că mai degrabă îmi amintesc versurile unei melodii sau replicile dintr-un film decât gramatica. Și când cred că am greșit ceva, caut pe google cum îmi vine în minte. Dacă au scris și alții tot așa, e bine. Dacă nu, mă corecteaza mister google.

Le bag bieților oameni de-alde „this one?” şi „yes” și „no” de mă plictisesc si eu de mine.

M-aș bagă la nişte cursuri de engleză, dar trebuie să recunosc că până acum așa ceva mi s-a părut imposibil.

În primul rând, sunt adult cu serviciu cu normă întreagă, pe lângă faptul că nu aș avea timp, nici cu răbdarea nu stau prea bine.

În al doilea rând, la mine în oraș, opțiunea asta e inexistentă. Engleză fac doar copiii la şcoală. Ar mai exista opțiunea de a face meditații la engleză. Dar serios, ştii cât costă o oră de meditație (din aia ca pentru BAC)? Practic, ce iau pe mere, dau pe pere. La urma urmei, eu am nevoie doar să îmi fortific bazele învățate la școala și care au fost demult uitate. Ca timpurile verbale, de exemplu.

Aici intră în scenă, din nou, norocul meu porcesc. Cică nu e bine să aștepți să îti pice din cer soluțiile. Ba e bine, că uneori chiar pică.

Am aflat de o platformă de ealerning unde pot învăța engleză și bieții adulți. Noi ăștia mai cu griji, mai fără timp, mai cu copii și soți care vor zilnic două feluri plus desert.

De ce e minunată platforma? Păi pentru că poți studia când ai timp. Eu, de exemplu, am timp și la muncă. Iarna tricotez. Aș putea în schimb să învăț engleză în zilele în care nu sunt clienți mulți în magazin. Sau într-o noapte când nu am somn. Alții poate au timp doar în week-end. Fiecare își face programul fix cum vrea. Poți învăța engleza singur, în pătuţul tău sau la tine în bucătărie, de ce nu?

Apoi, după ce parcurgi cursurile online, beneficiezi de ajutorul unui profesor de limba engleză atunci când completezi testele. Nu, nu stă în spatele tău și te ajută la propriu, „vezi Gogule, că raspunsul e x”, dar îți corectează lucrările. Rezolvi testul, completezi adresa de mail și în curând primești rezultatul. Nu ești contra cronometru, ca la examen, din nou îți rezolvi treaba în ritmul tău.

Astfel, înveți engleza fără profesor, dar beneficiezi totuși de ajutorul său pentru a-ți corecta lucrările. Nu e ca la cursurile alea unde repeți ca un papagal după vocea de pe un cd și la final tot nu ai reținut nimic.

În plus, dacă vrei să afli mai multe, să vezi dacă-ți place, dacă e de tine, dacă ți se potrivește, ai și o „mostră” pe platformă. Poți testa gratuit câteva dintre serviciile oferite.

17155390_10212151487803166_1824556103696489054_n

În felul acesta, engleza chiar e pentru toți. Chiar și pentru cei puturoși sau ocupați.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.

When in College

… sau Fermecătoarea fără farmece la îndemână.

Când pleci de pe lângă fustele mamei, tare câinoasă pare viața. Toți parcă se ridică împotriva ta și nu găsești alinare și înțelegere pe nicăieri. De s-ar vinde la kil astea, alta ar fi situația. Mai ales cu un mic discount de… 90%, sau ceva de genul ăsta.

Îți aduci aminte de prima zi la facultate? Cred că atunci mi-am pierdut juma’ de suflet. Când a pornit autobuzul și eu plecam cu el, cu borcanul de pilaf cu vită în rucsac, lasând-o pe mama zgribulită în stație, facându-mi cu mâna… am simțit că pică cerul și Saturn pe mine, cu ale sale inele strângându-mi inima ca-ntr-o menghină.

Întâiul moment a fost greu, apoi ne-am luat cu seminariile, cursurile si bârfele despre baieti si am mai uitat. Imi amintesc ca adunasem toate numerele din agendele telefoanelor si prietenele mele dădeau beepuri ca să fie sunate, asa ar fi primit niște credit pe telefon. Ehe, ce vremuri, bă!

Pe vremea aia primeam câte 50 de lei de buzunar pentru cele 4 zile cât stăteam în București și, culmea, îmi ajungeau pentru strictul necesar. Dar ce te faci când vrei mai mult? Mai mult, pentru mine însemna un loc de muncă pentru a-mi asigura și micile plăceri pe care trebuie să și le ofere o fată. Un fond de ten, un parfumel sau o jachetă mai bună. Aspectul nu mă ajuta. Viața de cămin nu era tocmai cea mai simplă. Mi-era greață să folosesc baia comună, una dintre colegele de cameră se tot vântura pe ușă când noi învățam, vorbea tare și asculta muzică dată la maximum. Stresul își punea amprenta asupra chipului meu. De obicei, în astfel de momente încep să îmi zgândăr orice zgaibă găsesc pe piele. Din zgaibă-n zgaibă, am săpat tranșee. Mâinile îmi erau crăpate până la sânge de la atâta șmotruit prin camera jegoasă, iar călcâiele mai aveau un pic și strângeau greieri în crăpături de la atâtea drumuri între cămin, facultate și căutarea unui job.

Am reușit să obțin și un interviu, dar cum să apar cu mutra neîngrijită? Nu vreau să spun că se obțin posturile pe ochi frumoși, dar un aspect îngrijit e un plus în orice situație. Or, eu nu aveam așa ceva. Colcăiau punctele negre pe pielea mea și coșurile semi-vindecate lăsau urme urâte. Am sunat-o pe mama plângând. Mi-a reamintit ponturile pe care mi le dăduse în adolescență. Sfaturi bune și accesibile oricui.

Mai erau doar câteva zile până la interviu, așa că am rugat-o să îmi dea o idee rapidă, ieftină și cu efecte vizibile.

fe1fdc2e75a845787fb6143f742884e9Mi-a amintit de ritualul ei. O baie de aburi pentru deschiderea porilor (preferabil cu ceai de mușețel), un scrub cu zaț de cafea (aici nu am avut probleme, beam cantități industriale de cafea) și o mască făcută din pudră de argilă. Pe lângă sfaturi, mi-a promis și o vizită a doua zi, pentru a cumpăra produsele potrivite pentru continuarea ritualului de îngrijire.

Astfel, după prima parte a tratamentului, când deja pielea părea mai puțin chinuită, am pornit a doua zi la cumpărături, la braț cu mama. Am încercat să o port prin parfumerii și să îi arăt n produse scumpe, dar ea deja a ales Farmec, pentru că este o marcă ce înțelege ce e important pentru consumatori și familia lor.

Când a vrut să plătească, mi-a picat falca! Nici 50 de lei! Am privit sceptică. Știți vorba aia, „săracul e și al…”, eu nu aveam de-un covrig, dar aveam tupeul să mă îndoiesc de niște produse mai accesibile. Dintr-o privire, mama m-a săgetat până-n măduva oaselor. Mi-a explicat că ar trebui să-mi mai domolesc fumurile, pentru că e o marcă cunoscută, de tradiție. Am ascultat-o. Și bine am făcut.

531-farmec-apa-micelara-2După mica sesiune de shopping, m-am pomenit cu 4 produse noi, pentru ten, mâini și călcâie. Știa că nu mă demachiez zilnic, așa că mi-a luat o apă micelară cu orhidee. Demachierea e baza îngrijirii tenului. Dacă nu te demachiezi corespunzător, degeaba aplici alte produse. Așa că eu am început de aici. În plus, mi-a luat și o cremă matifiantă cu extract de bambus, specială pentru tenul meu gras! Yay!

😀

 Pentru craterele de pe mâini mi-a cumpărat bătrâna cremă de mâini cu glicerină și vitamina E. Glicerina are un rol foarte important în îngrijirea pielii, pentru că ajută la menținerea hidratării, astfel voi avea mâinile catifelate mai mult timp.

539-farmec-crema-maini-glicerina-150-2

Și ca să fie treaba treabă, am primit și o cremă de călcâie cu extract de bambus. Pentru că am de gând să port sandale la interviu și nu vreau să pară că am venit de pe câmp.

Să vă zic de interviu? A mers bine. Am obținut postul, grație calităților mele în domeniu și am făcut o primă impresie bună datorită sfaturilor mamei.

Asta se întâmpla în 2017. Au trecut 10 ani și încă țin cont de ce m-a învățat mama când eram în facultate. Acum sunt în măsură să dau eu însămi mai departe câteva sfaturi:

Igiena e cea mai importantă: nu trebuie să atingem tenul fără să ne spălăm pe mâini.

Demachierea e la fel de importantă.

Țineți minte, dacă un produs funcționează perfect, nu îl schimbați doar de dragul experimentelor!

Hidratarea: o cremă foarte hidratantă, folosită seară de seară, ne va salva mâinile de crăpături și uscare excesivă.

Și cel mai important, ascultați-vă mamele! Ele știu cel mai bine!

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.

Sursă foto: farmec.ro, pinterest.