Tribunalul pantofilor

Rumoare in sală. Nu m-am gândit vreodată că aș putea cândva să fiu certată cu legea, vorba clișeelor din presă, dar iată-mă pusă în situația asta absurdă, dacă nu chiar strigătoare la cer. Sa fiu acuzată de propriii mei pantofi că i-am înșelat și, bonus, că i-am maltratat! Am mai auzit de vulpi vorbitoare, de veverițe cu acnee, dar pantofi care acuză… never. Ever.

Ce spun pantofii mei vechi? Citiți și minunați-vă!
„Onorată instanță, eram fericiți. Ea ne-a ales din atâtea modele de încălțăminte sport. Ne-a iubit, ne-a curățat în fiecare seară și ne-a purtat cu mândrie prin oraș. Am fost doriți, a făcut chiar economii pentru a ne avea. Ne-a dus în capitală, am mers împreună chiar și la munte. Am văzut Sinaia, am văzut Bușteniul, am mers cu trenul, am inspirat aerul curat de la Cota 2000. Era mândră și frumoasă când eram cu ea. Eram cei mai fericiți adidași de damă din câți existau în lume! Au fost alții înaintea noastră, niște balerini urâți și împuțiți, dar nu i-a iubit ca pe noi, nici n-avea de ce! Noi am dat ce-a fost mai bun din noi!”

20150712_141343

Și-au început să plângă de le tremurau șireturile. Nu înțelegeam unde voiau să ajungă cu pledoaria asta.

„Până într-o zi, onorată instanță! Într-o zi a apărut la ușă un nene bărbos cu o cutie în brațe. M-am gândit că poate ne-a adus nouă o cutie nouă unde să ne păstreze iarna, când e viscol și ea poartă urâciunile alea cu puf. Dar nu! A țopăit într-un picior și a scos din cutie o pereche de pantofi sport New Balance nou nouți! Sclipeau! Ne-am simțit brusc nu doar trădați, ci și umiliți. Nu se putea, nu se putea așa ceva! Nu a trecut mult timp și ne-a luat de șireturi ca pe niște pușlamale obraznice și ne-a pus în cutia aia veche și jerpelită. Ne-a abandonat. Ca la azil! Ca la aziiil! Să ni se scorojească pielea în întunericul ala, uitați de lume, exilati! În plin sezon de purtare!”

Și iar au început să jeluiască. Sala fremăta. Deodată aud altă voce, mai pițigaiată și mai îndrăzneață.

„Ei și ce, dragă, ce-are? Ce, numai voi să fiți iubiti? Da’ ce, noi nu avem dreptul la un strop de iubire?” – erau încălțările mele noi, pe care nu le observasem în sală până acum.

full_img_679989

Sunete dezaprobatoare. Acum observam ca jumătate din personajele din sală erau încălțări de tot felul, balerini, teniși, ciocate și botine, sau bocanci mustăcioși, toate vizibil trecute prin multe încercări de-a lungul timpului. Erau cu toții de partea adidașilor mei vechi. Considerau că încălțămintea veche trebuie tratată cu respect, nu azvârlită la răcoare ca un dinte stricat. Se vedeau un fel de veterani și cereau prețuire, cât și purtare până la degradarea absolută.

Personajele care formau cealaltă jumătate erau spicluite, cremuite, sclipitoare, care mai de care mai colorate și mai scumpe. Pantofi stiletto, sandale cu toc, botinuțe fine, ba chiar și sneakers și multe altele.  Ei erau cu toții de părere că ar trebui să fie la fel de iubiți și purtați ca foștii noștri „camarazi” și nu aveau nicio problemă gândindu-se că vor ajunge și ei bătrâni și uzați la un moment dat. Voiau să-și trăiască viața pe afară, nu să fie ținuți în cutii și scoși afară doar la ocazii deosebite.

„Nu se poate!”, au zis încălțările mele noi, ”Nu se poate! Vina noastră unde e? Am venit la ea pentru că ne-a dorit. Am venit pentru a-i face plimbările comode și plăcute! Am știut din prima zi că e o stăpână bună, am vorbit cu celelalte colege de apartament. Toate spuneau că are grijă de noi, de toți. Nu am cerut decât dragostea ei, nici mai mult, nici mai puțin. Merităm să vedem muntele. Sau marea. Sau iarba din parc.”

Aveau dreptate. Nu m-am mai putut abține.

„Sunteți nedrepți, voi, prietenii mei vechi! Voi, cu care am bătut atâtea drumuri, mă acuzați că-mi împart dragostea. Dragostea poate fi împărțită și totuși rămâne la fel de mare pentru toți cei care o primesc! Am vrut doar să vă protejez! Am vrut să-i protejez și pe ei! Îmi sunteți dragi cu toții și nu v-aș face vreun rău vreodată. Nu v-aș târî prin băltoace și noroi, pentru asta am bocancii cărora chiar le place mozoleala asta tomnatică. Nu vreau să vă plimb prin soare pe la 40 de grade, pentru asta am sandale. Vreau doar să mă lăsați să vă ofer dragostea mea pe rând. La fel de mare, pentru fiecare.”

Surprinzător, nici în tabăra „veteranilor”, nici în tabăra „spicluiților” nu s-au auzit sunete dezaprobatoare.

„Liniște în sală!”, se auzi deodată vocea judecătorului. Fiind bărbat, știam că nu îmi va înțelege pasiunea pentru încălțăminte… bărbaților, ce le e-n gușă, le e și-n căpușă. Din punctul lor de vedere, mereu avem prea mulți pantofi, prea multe cosmetice. Din punctul nostru de vedere, la capitolul ăsta, more is more. Niciodată nu avem destul.

Și iată că aveam dreptate. Sentința a venit ca un bobârnac în frunte.

„… două luni de zile de purtare a ambilor perechi de pantofi… într-un picior, unul din cei vechi, iar în celălalt picior, unul din cei noi!”

Cuuum? Cum să fac asta? Nu e drept!

Și m-am trezit speriată, în timp ce două matahale încercau să mă încalțe cu forța cu un pantof bleumarin și unul bej.

De teamă, mi-am luat pantofii vechi în picioare în ziua aia, că poate se revoltă pe bune!

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2016.

  • sursă foto: arhivă personală și answear.ro
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s