Mulțumesc pufos, moment frumos!

De fiecare dată când ai mei merg în concediu, dacă nu intru în panică și alte suferințe, mă gândesc la ce-aș putea să mănânc. Mâncarea este viață și viața e mâncare, vorba aia…

„Să fac paste, să fac o ciorbă, să pun un piept de pui pe grătar?” – mă întreb eu dimineața, în timp ce orbecăi semi-adormită prin bucătărie. Până mă hotărăsc asupra cinei, deschid hotărâtă frigiderul și scot de-acolo o cutiuță de brânză pufoasă – meniul meu zilnic.

Uneori, o-ntind frumos pe pâine. Alteori, dacă-s mai cu chef, fac și o salată. Azi, în schimb, am poftă s-o mănânc cu lingurița, direct din cutiuță, ca un adevărat fan brânză ce sunt! Am luat-o și pe Joey cu mine, i-am dat și ei să pape. A fost așa pofticioasă încât s-a murdărit și pe botic.

17197778_1458410694189390_555757605_n

Așa puf, așa stare, parcă mă poartă în altă lume. Cu ce seamănă, cu ce? Ce-am mai trăit eu, ce sentiment a mai fost asa pufulicios? Să fi fost primul pupic de la un băiat? Nu, asta n-a fost. Sigur. Primul pupic de la un băiat a fost ca și cum m-aș fi pupat cu un limax. În niciun caz.

Atunci o fi fost starea pe care mi-a dat-o prima vacanță la mare după zece ani? Aroma rece, spuma albă a mării… se apropie ca pufoșenie, dar nici asta n-a fost!

17198418_1458410827522710_1124398891_n

Ce sentiment mai pufos decât atunci când îți vezi împlinit juma’ de vis? Când am primit tricoul cu Neymar, am zis că-mi pocnește inima. Atât de tare mi-a crescut sufletul încât de 3 Revelioane încoace, numai cu el mă-mbrac.

Sau când am văzut-o pe Pitu prima oară clocind și mi s-a trezit instinctul matern, cel-ce-până-atunci-nu-trebuia-numit. Cum, mă, un snop de pufuleți și penuțe, care cu câteva zile înainte era trecut drept băiețel, cum să poată să iubească atât de mult un pumn de ouă și să fie atât de mămoasă? E un sentiment atât de cozy și frumos! La fel ca atunci când o mângâi și își sprijină ușor căpșorul de mâna mea. Câtă încredere și câtă iubire trebuie să poarte în ea! Da, ăsta-i un sentiment la fel de pufos ca brânzica mea Delaco. Bine, când o trag de coadă și mă mușcă, numa’ pufoasă nu e. Atunci se ascute și se subțiază ca săgețile lui Legolas. Atunci e în stare să-mi sară-n cap și să mă ciocănească serios. Dar să lăsăm asta și să plutim pe amintirile pufoase…

Atunci mi-a picat fisa! Amintirile! Însăși ideea de amintire e egală cu pufoșeala. Dacă nici amintirea nu-i de puf… atunci ce?

Ați observat că atunci când ne amintim ceva fain de tot, ridicăm umerii și scufundăm gâtul între ei, ca și cum ne-am cufunda într-un halat de pluș? Închidem ochii și plutim. Retrăim. Respirăm. Simțim. Apoi realitatea kicks our butts, dar am apucat să gustăm din nou un moment din trecut.

Poate veți spune că mai există și amintiri neplăcute. Oho, da, există și ele din păcate! Dar tot pufoase sunt. Păi cum? Păi gândiți-vă! Ne mai rănesc ele acum? Ce a fost, a fost. Cădem pe gânduri uneori, dar cădem ca pe o saltea pufoasă, pentru că ce-a fost rău, a rămas în trecut și nu ne mai poate atinge. Amintirea e un fel de amortizor pentru nasoale.

Cam așa sunt amintirile! Și cu gândul la ele, am mâncat toată cutia de cremă de brânză pufoasă! Pufuleț la pufuleț trage, na, ce să zic. O să mai trec pe la supermarket, ce să fac? N-am ce să fac… 😀

Amintiri dragi, mulțumesc pufos că existați! Și naturii că m-a înzestrat cu memorie bună.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017!

Anunțuri

9 gânduri despre “Mulțumesc pufos, moment frumos!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s