Cu un ochi la scris, cu altul la vis

Sunt un om cu multe fixuri și mă deranjează anumite lucruri până… până-n măduva oaselor.

Urăsc când cineva îmi vorbește cu dublu înțeles (eu și-njur dacă e nevoie de o mostră de sinceritate), sau când primesc puncte-puncte, saaau, mai rău, zâmbetul. ACEL zâmbet. Mai rău e când prietenii nu înțeleg cât de tare mă deranjează si mă necăjesc cu el.

Sau să mi se spună să tac. Doamne, când aud asta, toate furiile universului mă apucă.

Alt lucru care mă deranjează e să pierd. Să pierd un lucru drag, mai cu seamă dacă e primit cadou. Dacă l-am cumpărat eu, nu-i bai, mai muncesc nițel și îmi iau altul.

Să pierd un pariu. Să pierd un concurs. Mă supăr atât de tare încât plâng cu sughițuri și lacrimi înnodate-n bărbie.

Apropo de asta, îmi amintesc o fază din liceu. Nu cred c-o să pot uita vreodată ziua aia. Mă înscrisesem la olimpiada de engleză. Faza pe oraș avea loc la mine în liceu. Am pornit către laboratorul de informatică împreună cu o colegă, ne-am așezat la o măsuță, când l-am văzut. Pe el! El, soarele și viața mea, prințul blond după care suspinam în pernă de luni de zile. Băiatul după care plângeam și căruia îi scriam poezii.

Și cum trecea el nepăsător, ca un bad boy ce era… mai-mai să-mi sucesc gâtul privindu-l. S-a așezat undeva în spatele meu. 3 ore, cât a durat până am terminat lucrarea (am și păstrat ciorna!), i-am aruncat ocheade. Se uita și el din când în când și zâmbea. Am crezut că s-o lega ceva, cândva.

IMG_20170313_210303

Citeam cerințele, mai aruncam o ocheadă… şi încă una și încă una, apoi mai scriam două rânduri. Ce-o fi fost în capul meu și ce-oi fi înțeles din cerințe, Dumnezeu cu mila. Inima-mi era prea plină de încântarea că-l aveam… pe-acolo, pe lângă mine. Eram undeva la câțiva metri deasupra Cerului, pluteam ca un unicorn pe calmante.

Dacă aveam inspirația de moment să fiu mai atentă la ce scriam, nu la zâmbetele fugitive primite din direcția lui, poate… poate. Pentru că, după câteva zile, au venit rezultatele lucrărilor. „Sentința” care a picat ca un ciocănel, lovindu-mă fix în creierii minții capului: nu mergeam mai departe la faza pe județ.

Când mi-a spus profesoara, am pornit un plâns din ăla cu sughiţuri de făcuseră colegii cerc în jurul meu. Încercau să mă consoleze, că „lasă, Dana, că poate mergi la anul! Pentru o olimpiadă plângi tu atât?”

Mă uitam la ei și plângeam și mai tare. Se zguduia banca cu mine, nu alta. Care râdeau, care mă priveau compătimitor.

„Nu, mă, nu de-asta plâng!”, le-am zis.

Au făcut ochii mari.

„Da’ de ce?”

„Că Adi s-a calificaaaaat!”

Morala? Atenția, bat-o vina, dacă era îndreptată asupra lucrării și nu asupra lui Adişor, poate mergeam amândoi cu același autobuz la Călărași, la aceeași olimpiadă.

Ajunsă acasă, am repetat lacrimile și zguduiala și in fața mamei… pe care am reușit să o indispun rău de tot.

Băi, dar am așa un noroc porcesc, că știi ce am făcut? M-am calificat la franceză. El la biologie. Am mers la Călărași si ne-am uitat unul la celălalt. Și-atât.

Au trecut de atunci vreo 12 ani și de fiecare dată când intră în magazin o persoană cu care trebuie să vorbesc în engleză, îmi amintesc episodul cu olimpiada. Cred cu tărie că ar fi trebuit să fiu mai atentă la orele de engleză și să nu mai zburd cu imaginația pe câmpii. Păi de ce? Păi pentru că mai degrabă îmi amintesc versurile unei melodii sau replicile dintr-un film decât gramatica. Și când cred că am greșit ceva, caut pe google cum îmi vine în minte. Dacă au scris și alții tot așa, e bine. Dacă nu, mă corecteaza mister google.

Le bag bieților oameni de-alde „this one?” şi „yes” și „no” de mă plictisesc si eu de mine.

M-aș bagă la nişte cursuri de engleză, dar trebuie să recunosc că până acum așa ceva mi s-a părut imposibil.

În primul rând, sunt adult cu serviciu cu normă întreagă, pe lângă faptul că nu aș avea timp, nici cu răbdarea nu stau prea bine.

În al doilea rând, la mine în oraș, opțiunea asta e inexistentă. Engleză fac doar copiii la şcoală. Ar mai exista opțiunea de a face meditații la engleză. Dar serios, ştii cât costă o oră de meditație (din aia ca pentru BAC)? Practic, ce iau pe mere, dau pe pere. La urma urmei, eu am nevoie doar să îmi fortific bazele învățate la școala și care au fost demult uitate. Ca timpurile verbale, de exemplu.

Aici intră în scenă, din nou, norocul meu porcesc. Cică nu e bine să aștepți să îti pice din cer soluțiile. Ba e bine, că uneori chiar pică.

Am aflat de o platformă de ealerning unde pot învăța engleză și bieții adulți. Noi ăștia mai cu griji, mai fără timp, mai cu copii și soți care vor zilnic două feluri plus desert.

De ce e minunată platforma? Păi pentru că poți studia când ai timp. Eu, de exemplu, am timp și la muncă. Iarna tricotez. Aș putea în schimb să învăț engleză în zilele în care nu sunt clienți mulți în magazin. Sau într-o noapte când nu am somn. Alții poate au timp doar în week-end. Fiecare își face programul fix cum vrea. Poți învăța engleza singur, în pătuţul tău sau la tine în bucătărie, de ce nu?

Apoi, după ce parcurgi cursurile online, beneficiezi de ajutorul unui profesor de limba engleză atunci când completezi testele. Nu, nu stă în spatele tău și te ajută la propriu, „vezi Gogule, că raspunsul e x”, dar îți corectează lucrările. Rezolvi testul, completezi adresa de mail și în curând primești rezultatul. Nu ești contra cronometru, ca la examen, din nou îți rezolvi treaba în ritmul tău.

Astfel, înveți engleza fără profesor, dar beneficiezi totuși de ajutorul său pentru a-ți corecta lucrările. Nu e ca la cursurile alea unde repeți ca un papagal după vocea de pe un cd și la final tot nu ai reținut nimic.

În plus, dacă vrei să afli mai multe, să vezi dacă-ți place, dacă e de tine, dacă ți se potrivește, ai și o „mostră” pe platformă. Poți testa gratuit câteva dintre serviciile oferite.

17155390_10212151487803166_1824556103696489054_n

În felul acesta, engleza chiar e pentru toți. Chiar și pentru cei puturoși sau ocupați.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.

Anunțuri

2 gânduri despre “Cu un ochi la scris, cu altul la vis

  1. Mi-ai făcut „poftă” de îndrăgosteala aia de liceu. Câte simțiri! Da, bărbații sunt mai pragmatici: trag și ocheade, trec și pe județ. N-au pic de rușine..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s