Casa bunicilor

Casa în care ai copilărit e unul dintre cele mai importante locuri de pe Pământ, casa cea mai încărcată de amintiri, emoții, eșecuri și victorii. Casa în care ai suflat în lumânările din primul tort, casa în care l-ai văzut pe Moș Crăciun, casa în care ai aflat apoi că nu există Moș Crăciun. Unde ai alergat prin grădină, ți-ai julit genunchii, ai fugărit găinile, te-ai jucat cu bobocii de rață și ai făcut oameni de zăpadă. Ai hrănit câinele cu parizer și ai tras pisica de coadă când nu stătea la mângâiat.

E casa primei zile de școală și primului premiu cu coroniță.

Casa cu gardul pe care te urcai să mănânci dude direct de pe crengi. Casa cu preșuri, păpuși și alte jucării întinse la poartă.

Casa aia are suflet. E vie și vie va fi pentru totdeauna. E încărcată cu o asemenea energie încât nu poți să intri acolo decât cu emoție în suflet.

n3eIwlU

 

Casa aia, pentru mine, e casa bunicilor.  De câțiva ani, doar casa bunicii. Când a împlinit 80 de ani, i-am făcut un cadou „mișcător”. M-am prezentat la poarta ei cu bagajele în mână și i-am spus că „tadaaaaa, nu mai plec”.

 

*sursă: RGBstock.com

 

Dar există o vorbă cunoscută și, din păcate, tare adevărată. „Când foamea intră pe ușă, iubirea iese pe fereastră”. Cam așa mi s-a întâmplat și mie în casa bunicilor.

Pentru că doar o cameră avea sobă, eram nevoită să dorm cu bunica. Și chiar și așa, dârdâiam de frig amândouă. Soba, veche și prost făcută, scotea pe coș toată căldura și, uneori, fum în cameră.

Geamurile, vechi „foițe” puse strâmb, permiteau vântului să ne aerisească și fără voia noastră.

Becurile, din alea vechi și chioare, mai tare mă încurcau când mă machiam dimineața devreme înainte să plec la serviciu, sau seara, înainte să ies în oraș.

Totul, absolut totul în casa aia era vechi de 50 de ani, fără îmbunătățiri și modernizări.

Prin crăpăturile geamurilor s-a dus toată nostalgia mea și puține erau șansele să mai simt ceva în acele condiții.

Curând mi-am dat seama că amintirile mele pălesc pe măsură ce disconfortul cauzat de lipsurile din casa bunicii creștea. Mi-am dat seama că acele lipsuri nu mă deranjau când eram mică, pentru că pe atunci majoritatea caselor erau cam la fel. Dar când te întorci de la apă caldă și calorifer, la o sobă șubredă și vântul care șuieră prin crăpături… nu mai e atât de amuzant. Ce știam eu la câțiva ani? Știam că trebuie să mă distrez și să mă simt bine cu ai mei în jurul meu.

Ceva (mai mult) trebuia schimbat, altfel bunică-mea ar fi suferit o mare dezamăgire că unica nepoată o lasă acum, la bătrâneţe, singură. Am încercat să îi explic pe înţelesul ei (e şi încăpăţânată) că singura soluţie e să eficientizăm cumva casa. Să nu mai consume atât şi să ne dea confortul atât de necesar – mie, pentru că eram altfel obişnuită şi ei, pentru că la bătrâneţe numai de chinuri nu are nevoie. Singurul argument care a convins-o, zgârcită fiind, a fost cel cu scăderea facturilor. Atunci am zărit pe chipul ei o urmă de zâmbet, semnalul clar că înţelesese ce încercam să îi explic.

Ne-am apucat de treabă în primăvară. Eu am reuşit să obţin un împrumut, ea avea ceva bani la CEC, ne-au mai ajutat şi ai mei, astfel putând să punem pe roate operaţiunea ZEN. ZEN pentru că, în casa în care locuiesc, trebuie să fie armonie și calm. Şi cu bundiţa tremurând pe mine de frig, numai de armonie nu îmi arde.

Înainte de a demara orice operaţiune, am luat legătura cu un auditor energetic pentru a afla, punct cu punct, care sunt durerile căsuței noastre dragi. Trebuia să avem un punct de pornire, să nu ne apucăm aiurea-n tramvai și mai rău să stricăm. De folos ne-a fost și o termografie, să știm exact pe unde sunt problemele pierderii de căldură, deși zic că aveam indicii oricum.

Nu voiam să o dau în bară, fiind vorba de căsuța mea dragă, așa că am apelat la cunoștințele… cunoștințelor și mi-au fost recomandați cei de la Enermed. Experiența îndelungată îi recomandă, de asemenea, așa că ei sunt oamenii la care trebuie să apelez dacă am nevoie de un audit sau un certificat energetic.

În momentul în care mi-a fost înmânat raportul, mai-mai să leșin. Știam problema ferestrelor într-o bujie, problema sobei și a pereților cârpiți, dar nu era doar atât. Cârpit era și acoperișul, deși bunică-mea se jura că a venit Ionel și i-a reparat tot-tot vara trecută. Se pare că Ionel, totuși, și-a păpat banii degeaba. Probabil doar a stat la plajă pe acoperiș, cât timp biata femeie credea că lucrează.

Probleme erau și cu pereții, la fel de cârpiți, la fel de „reparați”, de data asta de Gicu.

Ușile erau problematice pentru că nu se închideau bine.

Podelele, din alea vechi, de pământ, țineau rece – oricât ar fi vrut ea să le „dreagă” cu preșuri din alea vechi, făcute pe războiul de țesut din fâșii de cârpe vechi.

Electrocasnicele, un frigider care mă ținea trează noaptea și un televizor de-o seamă cu mine, consumau cât o discotecă într-o sâmbătă noaptea. Exagerez un pic, dar situația era într-adevăr gravă.

Măcar cu țevăraia nu aveau oamenii ce bubițe să descopere, pentru că buna mea încă avea pompa în curte.

Bun, acestea fiind aflate, ne-am pus pe treabă.

Pentru mine, casa nu e casă dacă nu are o baie decentă, cu cadă, apă caldă și oglindă mare, să mă fâțâi eu pe-acolo cât vreau. Așa că introducerea apei curente în casă, atunci, cât încă nu făcusem alte reparații, a fost primul punct de pe lista noastră. Cu conducte noi, izolate, să fim sigure că nu vom avea probleme cu ele.

Apoi am reparat, pardon, înlocuit acoperișul. Fiind vai steaua lui, iarnă de iarnă avea doamna mea zăpadă-n pod, ceea ce a cauzat prăbușirea tavanului de vreo trei ori. L-a reparat Gicu și pe el de l-a nenorocit, „nu-i problemă”.

Acoperișul fiind zdravăn acum, am purces la consolidarea tavanului, cu reparații și toate cele necesare.

Pasul următor a fost izolarea exterioară a pereților, iar la interior reparațiile de rigoare, plus o culoare drăguță, care să-mi facă zenul să-nflorească.

Pe jos am pus și noi parchet, ca niște oameni normali, din secolul douășunu’! Un bej deschis, așa, un pic spre greige, să meargă cu mobila pe care am văzut-o mai demult pe net. Dar momentan nu deschid gura și de mobilă, că praf mă face mamaia, după ce i-am băgat atâția oameni străini în casă, muncitorii, bieții de ei. Care au venit să repare, nu să strice, dar te pui cu femeile bătrâne? Văleu!

Am schimbat tot ce însemna uși și ferestre cu altele noi, din termopan, care țineau căldura înăuntru iarna și afară, vara. Și ce să vezi, se închideau al naibii de bine! A strâmbat a mea mamaie din nas, că „ce înseamnă ramele alea albe, unde te crezi?”, așa că i le-am pus maro, să stea femeia liniștită.

Pentru dărâmarea sobei am dus lupte seculare cu ea, nu voia nici în ruptul capului să scape de vechitura aia, cu greu am convins-o, dar doar după ce i-am promis că în locul ei îi facem un șemineu drăguț, cu lemne, ca să nu renunțe la coșul pentru fum. Cât despre mine, un calorifer mare e tot ce vreau.

În vara acelui an, casa aia a văzut prima oară ce înseamnă instalația de gaze. Casa, biata de ea, de avea suflet (eu știu că are, dar dacă putea să o și spună…), i-ar fi mulțumit centralei că în iarna ce avea să vină nu va mai dârdâi din toate cărămizile. După cum am mai zis, pentru mine, în cealaltă cameră, am montat un calorifer cu câte un element pentru fiecare săptămână în care mi-au clănțănit dinții.

Am cumpărat un frigider mare cât o zi de luni și un televizor mic și drăguț, care nu consuma cât cel vechi. Altă luptă s-a dus când am vrut să schimbăm becurile clasice cu cele economice. I-am zis, „Mamaie. Tu oricum nu le folosești. Tot pe întuneric mergi prin casă, ca nu cumva să plătești mai mult. Iaca îți pun becuri economice, consumă mai puțin. Iaca îți pun și senzori de mișcare, să fiu sigură că nu mai patrulezi pe întuneric, să-ți julești Doamne-ferește ceva!”. Când a auzit că alea consumă mai puțin, nu a mai avut niciun argument. Mingea era încă în terenul meu.

Rezolvând toate astea, pot spune liniștită că i-am făcut bunicii o casă giugiuc, primitoare, simplă, eficientă, caldă, unde să își ducă liniștită bătrânețile. O casă în care să trăim liniștite acum și, cine știe, copiii mei, când vor veni. O casă în care domnește liniștea sufletească, unde să lăsăm grijile la ușă, care să ne inspire și care să ne bucure. În sfârșit regăseam, într-un fel, casa în care am crescut, dar mai modernă. Aveam nevoie de energiile pozitive să rămână în interior, nu să iasă pe geam. Că avem nevoie de ele, fie ele sufletești sau termice.

Și, cine știe, poate acea casă avea să devină cândva casa în care copiii mei se vor juca, vor sufla în lumânările tortului, îl vor cunoaște pe Moș Crăciun și vor intra fericiți cu coronița pe cap și diploma în mână.

În pragul acelei case mă vor lăsa, cu lacrimi în ochi, în prima zi de facultate și acolo îmi vor aduce nepoții care, la fel ca mine acum, mă vor ajuta la bătrânețe.

Aștept acum să văd ce clasă de performanță energetică are la propriu casa noastră, dar în sufletul meu, are certificat energetic clasa A! Cu felicitări.

certificat energetic

*sursă: certificat-rapid.ro

 

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

 


Un gând despre “Casa bunicilor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.