Distracție chinezească în cămin românesc

Primul an de facultate, primul semestru, primul 1 Decembrie petrecut ca studentă. Căminul s-a golit încet-încet și pe etajul nostru am rămas doar eu, colega mea de cameră – Çai, o turcoaică afurisită, cu ochi verzi și părul ca tăciunele și Zhaee Bar a cărei naționalitate îmi scapă mereu, vine de pe undeva dintr-o țară al cărei nume nici măcar nu pot să-l rostesc.

Noi aveam un obicei: în fiecare week-end ne adunam toate și găteam bunătăți specifice țărilor din care proveneam. Çai ne-a gătit ciorbă tahrana, iskender kebab și kadayif, Zhaee a făcut ceva care arăta și mirosea dubios, eu le-am făcut ciorbă ardelenească și sarmale în foi de varză (Çai zicea că și ei au, dar le fac altfel) și bulz țărănesc de s-au lins pe degete.

Revenind în prezent, eram doar noi trei în cămin în timp ce colegii noștri mai norocoși erau prin vacanțe sau la părinți acasă. Fetele nu au unde să meargă, iar ai mei sunt în Madrid, la muncă. Sunt 4 zile nelucrătoare pe care trebuie să le petrecem cumva. Am stabilit că vom rămâne azi în cameră, la un film, un popcorn, sau poate se hotărăște vreuna dintre noi să gătească ceva.

Cioc-cioc, la ușă. Un cap cu ochi oblici și un zâmbet până la urechi ne-a apărut în față imediat ce ușa s-a deschis.

Zhaee ni l-a prezentat: Jin, prietenul ei chinez, coleg de grupă și posibil viitor iubit. După al doilea film și un lighean de popcorn, ne-am gândit că poate ar fi bine să mâncăm și ceva mai… normal. Ceva gătit. Dacă era dupa mine… l-aș fi pus pe Jin la cratiță, dar parcă mi-a citit gândurile, pentru că a zis că ar fi mâncat niște vită pe plită, dar nu știe să gătească și nici n-ar pleca pe ploaia asta din casă.

Avea, în schimb, o idee. Când ești departe de casă, găsești metode de a fi măcar cu sufletul aproape. Sau cu burtica, de ce nu? În cazul lui, burtica spunea că e musai să efectuăm o comandă în grup de mâncare chinezească, așa gustăm și noi din specificul culinar al țării natale a lui Jin, el face cinste, ne punem cu toții burțile la cale. Zice că el mănâncă aproape zilnic la Wu Xing. Ma mir că nu i-au crescut urechi de lemn până acum. Ia să mă uit mai bine. Mnu, piele naturală și nițel zgârci.

Două ore mai târziu, patru respectabile burți zăceau satisfăcute în jurul mesei și douăsprezece cutii goale ședeau țanțoșe pe masă, martore ale destrăbălării noastre culinare.

Jin bătea cu bețele în masă în ritm alert, Çai îi ținea isonul lovind ușor o cutie cu palmele. Or vrea la dans! Eu am o burtă atât de mare încât mă trage în jos! Nu e chip să mă scoată din cameră! Dar ce să facem într-o zi atât de urâtă? Ne-am plictisit de filme, de mâncați suntem mâncați… mintea și ochii mi-au zburat la vechiul meu joc Activity de pe dulap. Dar pentru asta ar trebui să debarasăm masa, ain’t nobody got time fo’ that, vorba aia.

Dar am putea face altceva cu ce avem deja la îndemână. Le-am propus să ne jucăm cu cutiile goale. M-au privit în câş de parcă le-aș fi propus să bage capul în cutii și să cânte Oda Bucuriei.

„O să fie haios”, le-am spus. „Haideți să stabilim și niște reguli. De exemplu, construim din cutii ceva… ceva care ne sperie! Cum e asta? Cineva construiește și ceilalți ghicesc despre ce e vorba! Doar de distracție!”

„Cum doar de distracție? Fără câștigător? Eu nu mă joc așa!” a intervenit Çai.

„Bine, bine! Atunci hai să spunem că pierde cel care are cea mai dubioasă fobie!”

Pe rând, ne-am chinuit să aranjăm cutiile în cele mai ciudate forme și poziții pentru a exemplifica mai bine teama cea mai mare.

Fiind cea care a propus, am fost prima care a încercat le arate frica supremă. Am așezat cutiile meșteșugit, gândindu am făcut cine știe ce operă de artă și la final am primit un ropot de… hohote. Da‘ ce-am făcut greşiiit?

„Zâmbete? Ție îți e frică de zâmbete?”

Pe masă erau douăsprezece cutii așezate cu capacele desfăcute, într-un cerc mare. Din boabe de piper am meșterit doi ochi și bețișoarele formau un zâmbet.

„Păi dacă îți e frică de zâmbete, ce mai zicem de fețele încruntate?”

„Ha! Vedeți nu ghiciți? Nu îmi e frică de zâmbete! Îmi e frică de emoticonul zâmbăreț! ACEL zâmbet! Zâmbetul inexpresiv, pe care nu știi dacă îl interpretezi drept zâmbet cald sau ironic. Sau plictisit sau sarcastic.”

Dacă scoteam o trompetă de după ureche și aș fi început să cânt manele nu s-ar fi uitat mai ciudat la mine.

Zhaee a fost următoarea. A așezat șase cutii pe două rânduri, una în „vârf”, în laterale alte două așezate oblic, iar în capătul opus, încă o cutie cu alte două așezate tot oblic. Ce să fie asta? O pasăre? O… altfel de pasăre? Un pinguin adică? Mă dau bătută. Oricum, e ceva cu aripi. Ceva cu aripi care mănâncă fân? Pentru că pe lângă „construcție” erau împrăștiate toate bețișoarele.

„Un avioooon!”

„Ți-e frică de avioane?”

„Nuuuu, îmi e frică să nu se prăbușească avionul cu mine în ocean!”

„Da’ tu cu ce ai venit până în România, cu tricicleta?”, am întrebat, aproape uitând că trebuie să le vorbesc în engleză.

„Tocmai! Pentru că am avut turbulențe groaznice când am venit aici. De ce crezi că nu mi-am luat bilet nici pentru vacanța de iarnă? Mi-e groază!”

Un motiv întemeiat, mi-am zis. Până acum, sunt cea mai dubioasă.

Çai a construit un fel de trenuleț șerpuit, cu câte un bețișor între fiecare două cutii. Un șarpe în cârje, ce Dumnezeu e ăla? Ne-am uitat, am studiat din toate unghiurile… ah, știu! Știu! E o insectă din aia, cum se numește? Miriapod!

Urrra! Çai ne-a explicat că într-o excursie la munte s-a trezit cu așa ceva pe pernă. Nu știe de unde a apărut, dar e îngrozită.

Jin a rămas la urmă, ca un cavaler ce e. A meșterit ce a meșterit și când ne-am uitat ce a ieșit… ne-am crucit. Păreau trei siluete unite de bețișoare. Ne-am sucit, ne-am învârtit, nu ne-am dat seama.

Atunci Jin, amuzat de expresiile de pe fețele noastre, a început să explice tacticos: „Cel mai teamă îmi e să stau între femei. Sunteți ca niște gaițe. Dar uite că azi mi-am înfrânt teama!”

Ce rămânea de făcut? Am pufint într-un râs sănătos, mai-mai să ne plesnească burțile.

Concluzia? Iată că eu am pierdut, cu cea mai dubioasă fobie și trebuie să le mai gătesc sarmale din alea. Jin a câștigat micul nostru concurs, pentru cea mai simpatică fobie.

Și à propos de concursuri, cu WU XING puteți și voi să câștigați, dar nu doar simpatia prietenilor, ci și premii pe bune.

Superblog-SharePlay-800x800px

Ce poate fi mai simplu decât să mănânci, să te joci și să câștigi? Când burtica plânge de fomiță, comandați cutii pline cu papa bun, le goliți cum știți voi mai bine, „furați” o ureche de lemn din cutia colegului, împărțiți furnicile cu tocilara simpatică de la IT, apoi jucați-vă. Share and Play. And win, aș adăuga eu. Alegeți o provocare de pe site-ul Wu Xing,  jucați-vă cu cutiile, pozați opera și încărcați fotografia. Astfel aveți șansa de a câștiga unul dintre premiile săptămânale, sau chiar marele premiu un smartphone Huawei P10Lite.

 

Articol scris pentru SuperBlog 2017.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.