SuperBlog – Supraviețuitorii

SuperBlog a început pentru mine în 2013, în toamnă. Competiția era deja în toi când m-am prins eu despre ce e vorba și am vrut să mă înscriu. Mi s-a răspuns cam din scurt că pot scrie pentru probele care urmau, că nu e obligatoriu să scriu pentru toate. I-am catalogat din start drept niște înțepați și, totodată, am fost hotărâtă ca la următorul gong să fiu aliniată frumos la linia de start.

În 2014 eram pregătită. Am scris articolul în care îmi anunțam înscrierea și am început această aventură nebună și frumoasă și nervoasă numită SuperBlog.

Nu o să fiu o margaretă plângăcioasă și nici o ipocrită, așa că nu o să spun că SuperBlog e doar zmeură și mentă (adică lapte și miere, dar mie astea două nu îmi plac). Aș minți și mie nu îmi place minciuna. Prima dată m-am înscris pentru că am vrut să văd dacă pot, dacă sunt apreciată de persoane mai avizate. Aveam în plan să scriu o carte, carte care nici azi nu a prins contur. Am ieșit pe locul 19 din multe zeci de finaliști. Bun pentru prima participare, deși alții aflați la prima participare au fost chiar mai tari. Nu m-au interesat prea tare premiile (cel puțin la început), deși la prima probă am câștigat un premiu de la Farmec. A contat doar că din cei mulți, eu eram cumva în prima jumătate, deci puteam.

În 2015 nu voiam decât să îl bat pe Duduiu’. Hai să nu o mai dau după vișini, voiam să îl bat pe Duduiu’ și să câștig premii. M-a bătut Duduiu’ de mi-a sunat apa-n taste și n-am luat niciun premiu.

În 2016 am vrut doar premii. Multe premii. Am câștigat câte ceva, dar nu cât voiam.

Mă concentram pe premii și pierdeam esența. Esența aia despre care vorbea toată lumea și pe care nu voiam să o recunosc nici dacă mi-ar fi dansat goală în lumina lunii, într-o noapte de mai, pe malul mării, cu un bilet la El Clasico în dinți.

Gala. Distracția. Socializarea. Acumularea de informații. Plăcerea de a scrie. Toate astea erau esența și eu o ratam mereu, concentrată pe nenorocitele alea de premii care nu mai veneau. Mă pierdeam în discuții interminabile și în polemici și în certuri din care unii au ieșit eroi sau martiri și eu, pentru apărarea unor idei, am ieșit mai jumulită ca o găină în apă fierbinte.

În 2017 mi-am stabilit din start atât planul de acțiune, cât și scopurile: să nu mă mai agit pentru fiecare probă pentru că sunt probe, la naiba, nu vreo ghilotină. Să mă distrez. Să nu mă mai gândesc la premii (prea mult). Să mă gândesc că Gala va fi la munte, la Poiana Brașov. Să nu mă mai enervez din cauza notelor.

Mi-au ieșit toate, nu 100%, dar pe aproape.

finalista superblog 2017

A fost cea mai calmă ediție pentru mine și asta reiese și din locul ocupat, 11. Cel mai bun de până acum. Am încercat pe cât posibil să nu intru în conflict cu colegii și, unde puteam, să dau o mână de ajutor bobocilor, să nu mă agit și să îmi aștept contracția, a.k.a. ideea articolului. Fără acea contracție nu mi-ar fi ieșit nimic.

Cu toate astea, nu totul e roz și pufos. Au fost și aspecte mai puțin plăcute.

Notele

Boboceii se bucurau pentru o notă de 90. Pentru mine, un 90 e o pereche de „pălmi” peste bot, dacă 90-ul ăla nu îmi aduce vreun beneficiu. Zen zen, dar hai să nu exagerăm. E totuși o competiție. Să ne înțelegem. Ce înseamnă o notă bună? Când e bună o notă primită?

  • când mă urcă în clasament;
  • când notele sunt foaaaarte variate și a mea e mai mare decât a celorlalți (nu mă ajută cu nimic să am una dintre cele 50 de note de 96);
  • când îmi aduce un premiu.

O notă nu e niciodată „doar o notă”. Cel care spune că o notă nu e doar o notă, are motive. Fiecare intră cu alt scop în competiție. Unii vor să se distreze, alții vor să lege prietenii, alții vor să câștige și alții vor un loc cât mai bun în clasament. O notă nu e doar o notă pentru că ea îți taie șansa la un premiu, îți taie șansa la locul din clasament și, o dată cu asta, șansa de a fi pe podium. De aceea consider că e imperios necesar ca jurizarea să fie tratată cu cea mai mare seriozitate. Noi nu scriem pentru că avem ceva timp de pierdut și nu știm cum.

Juriul

Se pare că mulți dintre cei care jurizează habar nu au cu ce se mănâncă o astfel de competiție, ori sunt prea plictisiți, ori ne privesc cu superioritate pe timpul și munca noastră.

E frustrant să vezi cum articolul tău curat, corect, coerent, frumos și documentat ia o notă mai mică decât a cuiva care a trântit un un amestec neomogen de cuvinte pe lângă tema dată, cu greșeli grosolane și fără proprietatea termenilor. E frustrant să vezi că ești cu un punct sub ultimul premiu și când îi citești articolul te întrebi de ce mama naibii te-ai mai chinuit, că unii oameni oricum jurizează nu cu capul, ci cu partea opusă. Cu picioarele adică. Tot zenul are o limită și au fost situații când limita mi-a fost depășită. E frustrant să vezi că un articol care pare inspirat din al tău câștigă un premiu, iar tu, ce să vezi, fix cu un punct în urma lui pentru că juriul a spus că unde au fost două articole care au abordat tema în același stil, l-a apreciat mai mult pe primul citit, deși primul citit de el e publicat după tine, dar jurizat înainte. Norocul, bată-l vina…

E frustrant și să vezi cum într-un concurs unde sponsorul primește suta de articole, oferă un premiu de 200 de lei, dar unui singur blogger mai renumit ii oferă cel puțin de 3 ori mai mult pentru un singur articol. Consider că premiile, în anumite cazuri, ar trebui să fie mai substanțiale. Nu că le-aș câștiga eu, dar ne-ar motiva mai mult. Mi se pare normal să ne gândim și la premii, oricât s-ar ofusca unul-altul. Da, am ajuns la concluzia că atunci când vorbim de SuperBlog, călătoria e la fel de importantă ca destinația, dar hai să nu fim ipocriți.

Contestațiile

Momentul contestațiilor mi se pare cel mai neplăcut. Dacă aș fi ogranizatorul unui astfel de concurs, aș introduce contestațiile fără argumentare. Mi se pare că ne snopim degeaba să formulăm o contestație frumoasă, argumentată, întemeiată, iar răspunsul vine cumva de sus, pe un ton de superioritate, de parcă mergem la ei la tărâțe. Fin și delicat, suntem jigniți. Am depus trei contestații și în fiecare răspuns am primit câte un bobârnac peste nas. Mi s-a zis că articolul a fost incoerent sau că și așa au fost suficient de indulgenți cu nota mea. Serios? Așa vorbim? Adică voi sunteți moșierii și noi ce suntem? Sclavii care își iau nasul la purtare?

Să ne înțelegem, simplul fapt că ei sunt juriul și noi suntem concurenții nu ar trebui să le dea dreptul să ne trateze cu superioritate. Nu sunt profesorii noștri, de cele mai multe ori juriul nici măcar nu are tangențe cu lumea asta mare a bloggingului. Juriul nu știe cu se se mănâncă.

Aș propune ori eliminarea contestațiilor, ori doar semnalarea pentru ca juriul să recitească articolul, dar fără comentarii. Vrei să îmi mărești nota, bine. Nu vrei, iar bine, dar nu mă aburi.

Atunci, unde includem partea cu clarificările și eventualele întrebări pentru juriu? Cele care se scriu de obicei în contestații. Le-aş propune pe grupul de pe facebook. Când depun contestația, juriul îmi recitește articolul și, după caz, îmi modifică nota. Când vreau doar o justificare a notei, propun deschiderea unui topic pe grup, cu întrebări și răspunsuri. Unele jurii nici nu dau pe acolo. Hai să facem să dea, astfel se creează un alt tip de legătură între concurenți și sponsori. Astfel poate suntem mai bine înțeleși în strofocarea asta. Iar cine nu are facebook, ar putea întreba într-un comentariu la postarea probei respective.

Eu nu aș fi în stare să organizez un concurs de asemenea dimensiuni nici într-un milion de ani. Sunt prea tipicară, prea mă pierd în detalii și la un moment dat m-aș sătura și aș da naibii totul.

Așa că, bineînțeles, acestea sunt doar idei de-ale mele, lucruri care mie mi-ar plăcea să fie schimbate.

Totuși, de ce mai particip?

Pentru că îmi place să scriu. Scriu de când eram numa’ atâtica, scriu tot ce-mi trece prin cap, mă joc cu cuvintele, cu rimele și cu ideile. Îmi place să mă exprim în scris, dacă prin viu grai îmi e rușine.

Pentru că SuperBlog m-a disciplinat. Am învățat să public articole mai îngrijite, pe teme pe care nu le-aș fi abordat nici în gând. Am învățat lucruri care până atunci nu mă interesau. De ce m-ar fi interesat certificatele energetice? Am învățat despre ele și am fost mândră că, auzind o conversație la un moment dat, înțelegeam despre ce se discută. Am învățat cât de cât care e faza cu optimizarea articolelor, cu denumirea fotografiilor și alte dude utile.

Am cunoscut oameni isteți și glumeți, cu care pot să vorbesc oricând și care m-au primit cu brațele deschise când ne-am văzut prima dată, mai ceva ca prietenii de-o viață.

Am văzut locuri noi. Hoteluri frumoase din București, o vizită la Poiana Brașov, muntele meu drag pentru care am tras de mine două luni.

A fost palpitant, frumos, enervant, dezamăgitor pe alocuri, dar trăgând linie, aș repeta oricând.

Suntem o gașcă simpatică. E un concurs frumos.

 

Anunțuri

27 de gânduri despre “SuperBlog – Supraviețuitorii

  1. ce frumos ai punctat si ce te motiveaza si ce nu ti se pare in regula. asa e, SuperBlog aduce multe beneficii si e o competitie pe mai multe planuri. Hai ca poate in primavara ma invrednicesc si eu si poate ne si vedem :).

  2. Felicitări pentru articol! ”Vrei să îmi mărești nota, bine. nu vrei, iar bine. Dar nu mă aburi”. Și nici nu o micșora, aș adăuga.
    Draga mea, de când am citit postarea ta m-am tot gândit dacă să -ți spun ceva sau nu. M-am hotărât acum. Adică tu(articolul tău) m -ai ajutat. Nu renunța la blogăreală. Punct. Eu nu am experiență de blogger, poate ceva de viață, dar părerea mea este, nu comentariile reprezintă un scop. Sau nu ar trebui să reprezinte un scop prioritar. În rest, talent, potențial, nerv, este.
    Succes în continuare.

  3. De acord cu ideea de a lăsa contestațiile fără argumente din partea juriului. Chiar fără argumente de tot. Că la bac când depui contestație nu scrii nimic, doar o depui. Oricum ce ne răspund domnii sunt trase la xerox. În schimb nu mai știu pe unde citisem sau se discutase, nu aș fi de acord cu ideea unei conversații participant-juriu, că sunt convinsă că ar duce la o lălăială fără rezultat. Mai multă ceartă.
    Succes!

    1. Da, exact ca la bac. Doar o semnalizare. Ei recitesc si modifica daca e cazul. Nu am nevoie de argumente.
      Da, discutiile juriu-concurent ar putea duce la scandal, dar ar merita incercat macar o data, de proba.
      Sa fie!

  4. Alege placerea de a scrie ca scop, nu premiile. Poate functiona ! Lipseste doar partea legata la cum ai organiza tu un concurs de blogging creativ. Legat de contestatii – am avut norocul de a avea raspunsuri detaliate care mi-au explicat … ca juriul se contrazicea. Adica una zicea acolo, in detalii, si alta in concluzie “nu se mareste” / Natura umana … Cred ca este forte important ce scrii tu cand depui contestatia. Probabil daca pupi in fund in textul atasat, ai sanse mai mari sa obtii ceva. Morala mea : nu scrie contestatii la cald. O zic din proprie experienta a celui care n-a obtinut un punct in plus la ultima editie.

    Succes !

    1. Stiu. Premiile vin cand nu te gandesti la ele. Dovedit. :))
      Partea cu organizarea nu am scris-o intentionat, am si zis ca nu as putea sa organizez. Decat sa bag niste idei aiurea, am preferat sa ma abtin.
      Am avut si eu candva niste raspunsuri frumoase si argumentate, dar s-a cam dus acea vreme. De data asta am scris contestatiile in ultimele zile, clar nu au fost la cald. Si tot m-au lovit in moalele capului raspunsurile. :)))
      Sa fie!

  5. Stilul inconfundabil! 😆
    Premii să fie! Asta zic și eu! Să ne bucurăm cu toții de beneficii! 😉
    pe Dudui l-ai luat de tura asta, deci ești pe calea ce bună. Tot mai sus, ca pionierii! 😆
    Succes maxim!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s