O zi nebună la nudişti

Sfârșit de aprilie 2007. 18 primăveri fiecare dintre noi, trei pupeze, doi pupăzoi și o după amiază liberă pentru plajă.

Era prima dată când călătoream în afara țării. Ajunsesem în Varna cu o zi în urmă, după multe ore petrecute în autocar. După un scurt popas în Dobrich și teama că toată Bulgaria e la fel de gri, am ajuns în Balcic. Oh, Doamne, Balcicul, cu a lui grădină botanică, acea oază de liniște, pată de culoare și tablou viu cu marea în fundal, pierdută în neliniștile ei.

Am ratat Castelul Reginei Maria pentru că, hei, vorbim despre mine. Eu pot să fac de-astea. Acum, punând amintirile cap la cap, știu că am coborât pe faleză pe lângă o clădire, dar nu mi-a spus nimeni să casc ochii mai bine pentru că ăla e castelul. Eram, cel mai probabil, furată de peisaj. Fâșia de apă azurie de la orizont mă fascina în asemenea măsură încât nimic altceva nu mă interesa.

HPIM3016-01

Era pentru prima dată în mulți ani când o vedeam. Cum să explic eu unor oameni care, oricând vor, pot să dea o fugă până la Mamaia, cum să le explic ce e dorul de mare? N-aș putea. Mi-am amintit un citat din Romeo și Julieta care îmi descrie perfect starea din acei ani în care am fost privată de prima mea mare iubire, marea.

„Cum poţi avea puterea, când ai orbit, să uiţi ce-a fost vederea?”

Trăiam un vis! Cum am ieșit din grădină, a început distracția. Zecile de tarabe ne îmbiau la shopping și deși nu aveam decât vreo 30 de leva în buzunar, m-am ales cu o brățară de tablă care s-a rupt cum am ajuns acasă și două fiole de parfum cu aromă de trandafir bulgăresc. Pe care le-am spart din greșeală. Repet, e vorba despre mine, e oarecum logic că îmi uitasem aproape toți banii acasă. De ce? Bancnota de 50 de euro era maro, așa că am luat-o pe cea albastră și frumoasă, fără să mă uit „cât face”.

Cum am ajuns pe tărâmul „patriei mamă” (sunt nițel bulgăroaică), parcă ne-a lovit cineva în cap și am uitat toată engleza pe care o învățasem cu teacher, și ea prezentă la circul pe care îl făceam în târg. Nu se mai auzea decât un cor de gaițe, întrebând „how much?”. Adevărul e că nici frații mei de peste Dunăre nu erau ași, așa că pentru răspuns trebuia să căscăm ochii, să vedem câte degete ne arată. Din fericire, niciodată nu ne-au arătat unul singur.

M-am pierdut în detalii și nu am ajuns la punctul culminant. Long story short, vorba americanului, a urmat în Varna, unde eram cazați, o petrecere la care m-am plictisit pentru că eu nu sunt un animal social, cum zicea Aristotel, ci o singuratică. Bagă-mă-ntre oameni și mă pierd.

A doua zi s-a întâmplat întâmplarea. Am făcut nefăcuta. Am pățit nepățita.

… trei pupeze și doi pupăzoi, după o vizită cu clasa la acvariul din Varna, am decis să mergem la plajă, deși nici luna mai nu era. Eu voiam îmbăiere și pace. Nu e ca și cum hotelul nu ar fi avut apă caldă, dar vedeți voi, când amărâtul dă de mare, poate să fie și în decembrie: se scaldă.

Problema era că nu știam cum să ajungem la plajă. Da, marea se vedea și de pe balconul camerei de hotel, dar de la a o vedea și până la a ajunge la ea, mult drum e. N-am reușit să găsim o cale decentă. Ne-am învârtit prin niște hârtoape și buruieni până ne-am plictisit. Nu găseam un loc pe unde să coborâm pe plajă. Plaja era pentru noi ca un tort ascuns sub un clopot de sticlă. Antiglonț. Păzit de lei.

Așa că stăteam sus, pe „faleză”, ca cinci maimuțe hămesite și priveam spre plaja însorită cum valurile se spărgeau leneșe de mal. Obosisem. Fusta mea lungă și albă se făcuse lungă și gri de la praf și se accesorizase cu ceva scaieți. Plajele frecventate de turiști erau de negăsit, nu ne spusese nimeni încotro să mergem, așa că am orbecăit prin sălbăticie cu soarele arzându-ne în creștet. Era aprilie, dar foarte cald.

HPIM3079-01

Părea o misiune imposibilă. Poate să fi sărit. Să fi găsit niște liane. Tarzane! Dar cum toate minunile se întâmplă când îți pierzi speranța, în depărtare am zărit scara salvatoare. Bine, scară e mult spus, era un hibrid între scară și schelă scârțâitoare de a fost nevoie să coborâm cu încetinitorul. În șir indian. Cu grijă, să nu picăm. Nu ne uitam decât la picioarele șovăitoare pe lemnul vechi.

Încet, încet, am ajuns pe plajă. Picioarele-mi erau în sfârșit pe nisipul fin. Mirosul mării era și mai puternic. Ca trezită din vis, am ridicat privirea. Puțin mai încolo, pe plaja întinsă, forfoteau zeci de oameni, alții erau parcă puși la prăjit… cu toate utilitățile trupșoarelor la vedere.

Mulți bărbați în floarea vârstei… a treia. Nu m-am uitat cu prea mare atenție, dar niciunul nu părea să aibă mai mult de 80 de ani. Doamne… mai puține. Probabil erau pudice.

Probabil aveam mutre prietenoase, că venerabilii domni au început să își dea coate și să ne zâmbească. Unii ne salutau și își agitau veseli brațele, parcă chemându-ne.

Dobârden! Dobârden! – ne strigau din depărtare.

Băieții se stricau de râs. Ce dobârden, ce nedobârden, mie îmi leșinaseră gladiolele de rușine. Încercam să îmi feresc privirea, dar fără succes. Erau, parcă, peste tot. Ce era de făcut?

Mi-am adunat poalele fustei și am făcut cale întoarsă pe schela veche. Ceilalți m-au urmat fără tragere de inimă.

Bieții oameni nu făcuseră nimic greșit. Am picat noi în locul nepotrivit.

Dar am făcut plajă până la urmă?

Desigur! După ce am găsit o scară verticală pe care azi nu aș coborî nici pentru un milion de euro. Dar marea era acolo, plaja era acolo, eu eram acolo și nu se știa când aveam să le mai văd, așa că mi-am luat inima în dinți.

După toată aventura… m-am ales cu o insolație cumplită, o răceală și mai cumplită (v-am zis că era musai scăldatul) și cu fața asta care m-a însoțit a doua zi cale de sute de kilometri până acasă.

dfghjk

E o amintire care mă amuză și azi, la 11 ani distanță. E printre ultimele amintiri cu colegii de liceu. Prima și ultima călătorie alături de ei, înainte să ne luăm zborul, fiecare pe drumul său.

Voi credeți că ați scăpat?

Vă provoc!

Povestiți-mi în comentarii cea mai frumoasă amintire pe care o aveți din călătoriile voastre! Înduioșați-mă! Amuzați-mă!

Și nu-i tot, credeați că am terminat? Dacă veți inspira dor de ducă prin comentariile voastre, momondo vă va premia! Un city-break în valoare de 500 de euro sau 5 vouchere  de călătorie în valoare de 50 de euro. V-am motivat suficient? Hm? Sună bine, nu?

Haideți, fuguța la scris. Povestiți-mi, îmi place să citesc.

Articolul a fost scris pentru Spring SuperBlog 2018.

 

Reclame

22 de gânduri despre “O zi nebună la nudişti

  1. Cea mai frumoasa amintire a mea a fost atunci cand l-am cunoscut pe iubitul meu! :)) Era steward si tot zborul i-am aruncat ochi dulci.. 😀
    Cand am coborat, m-a rugat sa-l astept 5 minute 😀
    l-am asteptat si avem impreuna 7 ani frumosi, in care ne amintim cu drag de experienta asta de fiecare data cand plecam din Roma spre Bucuresti (veneam din Franta de fapt, dar avusesem escala la roma) 😀
    Nu vreau premiu. doar sa stii ca te urmaresc din umbra 😀
    Pupici

    1. Eu am calatorit trei ore cu un tip lânga mine, de mamaaa, mama. Am vazut ca citeste ziarul în engleza, asa ca m-am dat la discutii cu el în limba lui Shakespeare. Cum n-o mai vorbisem de mult timp, a iesit o cacialma de toata… mda, rusinea. La coborâre ne-am luat adio, si n-am cuvinte, pentru ca apoi, la banda de bagaje, sa-l aud vorbind româneste la telefon. Râdeam ca toanta, gândidu-ma cum mi-am scrântit eu limba pe tot parcursul calatoriei.

  2. Am vrut s-o duc si eu pe mama la Balcic primavara trecuta… dar ea, practica si calculata, îmi zice: Nu te mai agita atât! Ce, n-ai net? Nu poti sa-mi arati câteva fotografii de-acolo? :))))

    1. Vaaai! 😂😂😂
      Am fost atat de incantata de vacanta aia incat i-am dat si mamei virusul. Cand a ajuns si ea acolo, 5 ani mai tarziu, a ramas cu gura cascata de cat de frumos poate fi.
      Tare mi-as dori sa mai ajung acolo. In Varna nu, ca poate dau iar de nudisti si nu vreau. :)))

  3. Foarte tare povestea ta! :)) Și eu am o poveste care acum mi se pare amuzantă, dar pe moment am fost tare îmbufnată.
    Eram în prima vacanță cu prietenul meu, Andrei, iar trupa de teatru în care era el avea un spectacol la mare. Andrei a făcut tot posibilul să mă ia și pe mine, dar ei având totul plătit (cazare, transport, mese etc.) a fost o adevărată provocare să mă strecoare în pensiune. A negociat cu cel care trebuia să îi fie coleg de cameră să ne lase pe noi doi și să se mute cu alți doi băieți și așa a fost. Am trecut noi de cazare (cei din trupă mă știau, erau ok cu asta, era mai dificil la organizatori și la pensiune), dar până la urmă a fost în regulă, nu am plătit nimic suplimentar.
    Era prima oară când ajungeam eu la mare și eram tare încântată. Ne-am cazat noi fericiți, seara a fost spectacolul cu pricina și trebuia să stăm vreo 5 zile. Înainte de culcare însă auzim că bate cineva la ușă. Era o colegă de trupă care ne spune că a fost o încurcătură în pensiune în ce privește cazările, că au venit niște străini și că ei toți stând gratis în baza parteneriatului trebuiau să se ,,restrângă” și să doarmă mai mulți în cameră. Chestiunea ar fi durat doar o noapte. Și uite așa ne-am ales noi cu un pat de o persoană în care am dormit AMÂNDOI ca într-o conservă, într-o cameră unde în patul dublu dormea tipa care conducea trupa și fotograful (s-au căsătorit 3 ani mai târziu – se potriveau, ce-i drept). Cei doi ne-au bucurat toată noaptea, el cu sforăituri, iar ea se trezea uneori și se ridica în fund, bolborosea și râdea în somn. Imaginează-ți doar o noaptea de august fără aer condiționat funcțional, două persoane într-un pat de 90 cm lățime care nu dormiseră de 48h și cu tot spectacolul amintit anterior lângă noi. N-am dormit mai deloc, am plâns, m-am supărat și i-am reproșat lui Andrei că dacă știa că o să avem așa probleme mai bine nu mă lua.
    Dar totul a fost mai bine de a doua zi, am dormit doar noi și până la urmă ne-am bucurat de călătorie. Chiar dacă în ultima zi a plouat și i-ar m-am bosumflat că nu pot face plajă. :)) Dar acum e doar o întâmplare amuzantă și simpatică din primele noastre vacanțe împreună.
    Mult succes la concurs, spor și inspirație!

  4. Foarte tare povestea ta! :)) Și eu am o poveste care acum mi se pare amuzantă, dar pe moment am fost tare îmbufnată.

    Eram în prima vacanță cu prietenul meu, Andrei, iar trupa de teatru în care era el avea un spectacol la mare. Andrei a făcut tot posibilul să mă ia și pe mine, dar ei având totul plătit (cazare, transport, mese etc.) a fost o adevărată provocare să mă strecoare în pensiune. A negociat cu cel care trebuia să îi fie coleg de cameră să ne lase pe noi doi și să se mute cu alți doi băieți și așa a fost. Am trecut noi de cazare (cei din trupă mă știau, erau ok cu asta, era mai dificil la organizatori și la pensiune), dar până la urmă a fost în regulă, nu am plătit nimic suplimentar.

    Era prima oară când ajungeam eu la mare și eram tare încântată. Ne-am cazat noi fericiți, seara a fost spectacolul cu pricina și trebuia să stăm vreo 5 zile. Înainte de culcare însă auzim că bate cineva la ușă. Era o colegă de trupă care ne spune că a fost o încurcătură în pensiune în ce privește cazările, că au venit niște străini și că ei toți stând gratis în baza parteneriatului trebuiau să se ,,restrângă” și să doarmă mai mulți în cameră. Chestiunea ar fi durat doar o noapte. Și uite așa ne-am ales noi cu un pat de o persoană în care am dormit AMÂNDOI ca într-o conservă, într-o cameră unde în patul dublu dormea tipa care conducea trupa și fotograful (s-au căsătorit 3 ani mai târziu – se potriveau, ce-i drept). Cei doi ne-au bucurat toată noaptea, el cu sforăituri, iar ea se trezea uneori și se ridica în fund, bolborosea și râdea în somn. Imaginează-ți doar o noaptea de august fără aer condiționat funcțional, două persoane într-un pat de 90 cm lățime care nu dormiseră de 48h și cu tot spectacolul amintit anterior lângă noi. N-am dormit mai deloc, am plâns, m-am supărat și i-am reproșat lui Andrei că dacă știa că o să avem așa probleme mai bine nu mă lua.

    Dar totul a fost mai bine de a doua zi, am dormit doar noi și până la urmă ne-am bucurat de călătorie. Chiar dacă în ultima zi a plouat și i-ar m-am bosumflat că nu pot face plajă. :)) Dar acum e doar o întâmplare amuzantă și simpatică din primele noastre vacanțe împreună.

    Mult succes la concurs, spor și inspirație! 🙂

  5. Eu aventura din calatorie acum nu stiu a spune, dar iti spun ca am patit si eu chestia cu nudistii. La Costinesti!:)) Prima oara cand am mers cu Mihai la mare, eu obisnuita cu alte statiuni, el vazand marea prima oara. Am luat-o frumusel spre plaja, ne-am intins cearceaful si ulterior am realizat cu stupoare ca eram singurii care aveau vreun petic de material pe ei pe plaja aia. Dap, nimerisem pe plaja de nudisti de la epava. Chestia e ca omul a hotarat ca el nu se mai muta si si-a facut o adevarata meserie din a striga „uite, uite-te acum”, fix cand vreo doamna trecuta de 50 de ani si 120 de kile se apleca sa culeaga cate o scoica. Pana in prezent alea cateva ore de plaja au ramas „deliciul” relatiei noastre si radem de lesinam de cate ori ne amintim.

  6. Maaaaama! Fata ta din ultima poza zice tot! 😉 O amintire din calatoriile mele?!

    Cea in care am mers in prima escapada la munte cu ambii copii. Fetita avea vreo trei luni, baiatul 4 ani. Am mers cu cativa prieteni de familie. Foarte frumoasa zona, langa Pestera Meziad. Amintirea care on tin eu minte si baiatul sigur nu o va uita in veci….. Era foarte agitat, se juca cu ceilalti copii, si fiindu-i foarte sete, a luat primul flacon ce parea cu apa si da-i pe gat cu sete….. Doar ca era palinca! L-am auzit din cabana cu a urlat. De atunci, oricat de sete ii este, mai intai miroase flaconul 😛

    1. 😂😂😂 bietul copil. Am auzit si eu o poveste in genul asta, tot asa, erau la munte cateva familii si cineva a dat sa faca de dimineata o cafea, dar in loc de apa a pus tuica. :)))

  7. Măi, Dana, măi, păi eu vin in vizita si tu imi vorbesti de Balcic unde tot ma chinui sa ajung de ceva ani? Dar cum marea noastra nu am vazut-o din 2004, e evident ca nici Bulgaria nu a intrat prin drumurile noastre calatoare, ca in plan a fost.

    Ce sa-ti povestesc eu tie? Iți povestesc despre Paris, in singurul city-break avut vreodata și singura data cand l-am amenintat pe sot cu divortul daca nu se urca in avion. Mi-e teama ca acum nu mai functioneaza asta cu amenintatul si ca risc sa plec singura la un alt voiaj, dar na, mai vedem noi.

    Ei bine, totul, dar absolut totul a fost cu peripetii – de pe drumul spre aeroport, cand nota de plata a devenit, brusc, tratatia localului in care intrasem sa bem un capuccino, din niste incurcaturi ciudate, cand m-am trezit la destinatie aproape cherchelita de la nu stiu ce cognac servit in avion, de la faptul ca, exact ca tine, i-am cerut intr-o limba total necunoscuta, ca a franceza nu semana, celui de la biletele de RER, tichete spre habar n-am, dar noroc ca îi era clar ca trebuia sa ajungem in Paris. Ca ne-a plouat non-stop nu mai spun, de a trebuit sa-mi dau banii pe haine, atat de fleasca eram sau ca nu vedeam toaletele si intram prin carciumi de ne-a costat un „pipi” 60 de euro, caci au poposit si doua fripturi la stomac, bonus ei mai stiu ce, dar clar ne-a trimis le garcon la masa potrivita. Ce daca atunci cand am iesit am vazut peste drum un Starbucks, de am murit de ciuda!

    Sa-ti zic ca de la atata ploaie sotului i s-a decolorat o camasa turcoaz si coincidenta a facut ca in camera sa fie flacoane cu gel-dus albastru si a crezut ca i-au intrat in piele definitiv? Sau ca toaletele in carciumi erau atat de mici ca intrai in dunga, ieseai cu grija, si de erai nu obez, ci supraponderal riscai sa o darami cu totul? S-au intamplat atat de multe in acea calatorie, de la locurile formidabile vazute, pana la muzica live din baruri, seara, unde am reusit sa ma asez pe singurul scaun semi-rupt, pe care am batait pana l-am dezmembrat definitiv. Ca, ciudat, nu mie mi-au facut pictorii portretul in Place de Terttre sau cum s-o numi, ci sotului, dar semăna cu vecinul, cu el deloc, insa il am si acum amintire de neuitat.

    Una peste alta, nu am scris niciodata despre calatoria aceasta pentru ca am sperat mereu sa ma reintorc si sa povestesc cu lux de amănunte despre fiecare loc prin care am trecut nu doar cu trupul ci cu inima. A fost formidabil. 4 zile grozave, intr-un hotel comfortabil, cu mic dejun indestulator, cu multe aventuri pentru putinul timp petrecut acolo. Si da, pot spune cu mana pe inima ca au fost cele mai frumoase patru zile calatoare. In sfarsit, desi am mai scris despre multe alte locuri minunate, exceptionale, aceste patru zile, imi vor aminti de un Paris in ploaie caruia timpul aiurea nu i-a stirbit cu nimic frumusetea. Atata tot, am mers asa de mult, in anumite momente, cu ochii in pamant, incat am facut un sens giratoriu de 4 ori. Pana nu a ras una din vanzatoare, dintr-un magazin, de noi, nu cred ca ne opream.

    Succes, Dana! Succes cu tot concursul!

    1. Merita vazut, desi sa stii am avut parte si de lucruri surprinzatoare, nu neaparat rele, dar cu multe probleme la capitolul curatenie. Nu era insa timpul de mofturi. Pupici.

  8. Sper sa ajung candva. Am citit despre marile case de moda (care au lansat si parfumuri) frantuzesti incat simt ca trebuie sa ajung pe acolo sa le vad pe cele care au mai ramas la locul lor. 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.