De la om la blogger

Când eram mică, dar mică de tot, înainte de grădiniță (pe care nu am prea frecventat-o pentru că eram o sălbatică și-o antisocială), știam de la ai mei că sunt frumoasă ca o prințesă și că atunci când voi crește mare, vor sta băieții în limbă la ușa mea. Când am mers la școală, am descoperit că nu eram așa cum mă vedeau ai mei, erau altele mai cu moț, eu fiind o corcodușă blondă, tunsă scurt, cu două felinare verzi cam holbate. Când eram clasa a opta, colegii făceau liste cu cele mai frumoase fete din clasă și m-au trecut la categoria „nu atât de frumoase”. Nu prea-mi dădea nimeni vreo atenție, mai ales băieții pe care-i plăceam.

Așa că m-am refugiat în poeziile pe care le compuneam la orice oră și în jurnalul pe care l-am ținut până pe la 21 de ani. Îmi era ușor să scriu, acolo spuneam tot ce mă apăsa, de la iubirea secretă până la lucrurile care mă enervau zi de zi. De la temeri până la cele mai mari dorințe.

Aveam 20 de ani când un prieten mi-a propus să scriu pe site-ul lui nou creat. Își cumpărase domeniu și era tare mândru de isprava lui. Mi-a povestit cu elan ce o să cuprindă site-ul și nu știu cum a reușit, dar m-a convins să scriu pe Oltenița9. Nu știam despre ce aveam să scriu, dar îi promisesem și eu nu sunt genul de om care te lasă-n pom. Așa că am scris. Pe 24 septembrie 2009 am luat o știre de la televizor și am dezbătut-o într-un articol de vreo 300 de cuvinte. M-am perpelit o vreme până l-am publicat. Mă așteptam să râdă de mine nu doar el, ci toți cititorii site-ului. Dar au venit felicitările, apoi glumele și discuțiile pe marginea subiectului și atunci am înțeles că asta vreau să fac. Am înțeles că părerea mea nu mai era doar pentru mine, ci era publică, putând fi citită de oricine. Am înțeles că sunt responsabilă pentru ce las pe internet și am înțeles că trebuie să scriu în continuare.

La multi ani-01-01.jpeg

 

Eram o comunitate micuță și frumoasă, ne apreciam reciproc și ne dezbăteam unii altora articolele. Eram, în sfârșit, mândră de mine. Articolele mele nu erau opere de artă, nu erau geniale, nu erau de pus în ramă. Dar existau. Și erau scrise cu drag. Bineînțeles, nu erau optimizate SEO, nici nu știam că există așa ceva. Nu aveam cuvinte cheie, titluri alese cu gândul la google, încadrarea în pagină era inexistentă și nu cunoșteam modalități de a-mi face articolele mai vizibile și mai ușor de găsit. Pentru mine conta ca articolele mele să fie citite de prieteni, nu să am mii de vizualizări.

mnhgvfcdTimp de câteva luni am scris pentru Oltenița9, dar în minte deja îmi încolțise ideea de a avea un blog propriu. Erau la modă blogurile pe vremea aia, poate și datorită serialului Gossip Girl pe care eu l-am văzut abia anul ăsta. Eu știam una și bună: vreau să scriu. Un prieten mi-a spus că „bloggerul e ăla care scrie ziua ce visează noaptea”. Așa, și? Eu vreau să scriu, chiar dacă scriu ce visez. Poate mai există în lumea asta un nebun cu aceleași vise și visuri ca mine.

Am întrebat încoace și-ncolo ce platformă e mai bună și mai prietenoasă cu începătorii și așa am rămas la wordpress. Nu știu ce a cântărit în decizia mea în momentul respectiv, dar se fac 9 ani peste câteva luni și nu regret. Plănuiam să am mai întâi un blog pe subdomeniu pentru a testa, ca apoi, dacă merge bine, să trec la pasul următor. Bineînțeles că nu știam cum se cumpără un domeniu, de unde, de la cine, cu cât și nici că după o anumită perioadă trebuie să faci prelungirea domeniului. Nu știam absolut nimic, dar știam că vreau să scriu.

527879_297422400343345_1405650975_n

 

 

Și am scris. Și scriu și o să scriu cât timp îmi vor încolți idei în minte

Aveam dorința, dar nu aveam numele. Se purtau denumirile vomitiv de dulci, dar eu nu eram genul ăla. Știam că dacă aleg un nume, acela va rămâne. Așa că voiam să mă reprezinte. Nu voiam să folosesc numele meu, pentru că nu eram pregătită să scot de tot capul în lumea virtuală. Nu știu cum mi-a venit în minte titlul unei melodii pe care o ascultam din când în când: Bibelou. O, dar bibelou mă reprezintă! Păi cum? Crescusem deja, nu mai eram rățușca cea urâtă, primeam complimente, dar nimeni nu îndrăznea să se apropie prea mult pentru că primeau flit instant. Eram și sunt un om destul de dificil și timid în viața reală.

În scris, dincolo de monitor, pot să mă arăt așa cum sunt de fapt, pentru că totuși, ca orice om, tânjesc după apreciere și aprobare. Am ales să scriu pentru că, verbal, îmi e greu să exprim tot ce simt. Pe blog scriu în felul meu, glumeț și sincer. Mă interesează părerea altora doar ca fapt divers și cred că de aici a venit eliberarea. Să nu îmi fie teamă să spun ce gândesc, să nu îmi fie rușine să scriu ceva, de teamă că cineva o să aibă o altă părere.

 

Despre mine, poezii, întâmplări

După ce am creat blogul, i-am căutat și testat o mulțime de teme până am rămas la una simplă și prietenoasă, un pic girly și ușor de citit, fără să fie obositoare ochiului, apoi am început să articole. În general scriam despre ce visuri aveam, ce îmi doream de la o relație, de la viitor, încercând pe alocuri să dau hint-uri subtile acelei persoane pe care o plăceam.

Mi-am făcut curaj și am publicat și câteva poezii, cele care îmi erau mai dragi.

 

bibelou blog

 

M-am amuzat scriind și Cronicile unor nopți ratate, în care povesteam despre câteva seri în club, unde așteptam să mă repereze prințul și prințul nici n-a apărut.

Apoi n-am mai scris. Treceau luni până să găsesc o idee de articol, dar nu am renunțat la blog.

Reinventarea

În 2013 eram deja femeie în toată firea, aveam serviciu și tânjeam să fiu ca bloggerițele de beauty pe care le urmăream cu foc. Dar îmi formasem ideea din adolescență că nu sunt frumoasă, deci nu am ce arăta. Cum să fac eu ce făceau ele?

Dar cum una dintre devizele mele mele e „doar nu o fi mai a naibii ca mine!”, uite că am făcut-o și pe asta. De 5 ani scriu despre produse de machiaj, îngrijire, parfumuri, oh, parfumuri! Parfumul, iubirea mea cea mare, domeniu în care mă documentez cât pot și despre care am încercat să povestesc și lumii pentru că, așa cum am mai auzit alte femei spunând, „fără machiaj pot ieși oricând din casă, dar fără un strop de parfum, niciodată”. Parfumul, semnătura noastră olfactivă, e produsul cu cea mai mare greutate în sufletul meu și aș putea scrie despre el zilnic.

Statistici

Nu am o comunitate fabulos de mare, însă, așa cum am spus și am gândit mereu, dacă există un singur om care mă citește cu drag de fiecare dată și reușesc să îl influențez cumva, eu consider că mi-am atins țelul. La urma urmei, despre asta e vorba. Despre ce lași altora, despre amprenta pe care o pui asupra lor, chiar dacă sunt doi oameni, chiar dacă sunt un milion. Am avut ani de zile când am avut trei vizitatori pe zi, dar nu în fiecare zi. Când și când. Și mereu mă întrebam, nu „de ce intră atât de puțini oameni pe blogul meu?”, ci „cine or fi acei oameni care mi-au trecut azi pragul virtual?”.

 

bibelou blog 2

 

Desigur, pe măsură ce evoluezi, îți pui anumite întrebări, dar încerc să fac abstracție de câți fani are cutăreasca, ce vizualizări are nu știu cine și să îmi văd de parcela mea. Sunt un om destul de invidios de la natură și niciodată nu am încercat să ascund asta pentru că într-un fel sau altul ar fi ieșit la suprafață. Dar și invidia poate fi educată prin concentrarea asupra treburilor pe care le am eu de făcut, în loc să mă compar încontinuu cu cei din jurul meu.

Și scriu. Și scriu. Scriu cât pot, când pot, unde pot, despre ce îmi e la îndemână sau despre ce sunt provocată când mă înscriu în competiții precum SuperBlog. Am ajuns să scriu despre domenii care nici nu știam că există. Le împac eu cumva cu cosmeticele. E loc pentru toate!

În blogosferă există loc pentru toată lumea. Fie că începeți cu un blog gratuit, fie că vreți să fiți mai profi, să urcați o treaptă și să aveți domeniul vostru, dacă vă place să scrieți… SCRIEȚI! Eu asta am de gând să fac în continuare.

 

 

Articol scris pentru SuperBlog 2018.

 

*sursă foto: arhivă personală, facebook Domaz.

Reclame

5 gânduri despre “De la om la blogger

  1. In primul rand: super fain articolul, interesant si placut de citit. Sinceritatea ta razbate prin fiecare cuvant si ador asta la tine.
    In al doliea rand: fată, esti frumoasa foc! uita-te in oglinda ce ochi ai, ce pometi proeminenti pe care altele dau mii de euro sa si-i sculpteze, ce par bogat, ce față bine conturată… ce vrei mai mult?
    Și in al treilea rand, Succes la Superblog!

    1. Multumesc mult mult!
      Da, acum vad ca am ceva calitati, dar cand eram adolescenta era suficient sa ies din casa pentru a primi „complimente” ca sunt grasa, ca sunt nasoala, ca aia, ca cealalta. Mi-a cam clatinat increderea in mine, dar am mers mai departe. 😊
      Multumesc inca o data! Sa fie! 😘

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s