#Respect

Atunci când…

… m-a durut măseaua de nu mă linișteau nici cele mai puternice calmante, inclusiv acea soluție care-mi amorțea jumătate de gură, mai puțin măseaua în cauză și am petrecut o noapte întreagă învățând din emisiunile de pe Animal Planet totul despre hiene…

… aveam pietre la rinichi sau atunci când aveam bolovani în stomac…

… mâna mea i s-a părut delicioasă unei căpușe…

… fricile mele au luat-o razna și îmi era teamă să mănânc…

Ghici ce au în comun experiențele! O gașcă de halate medicale!

ehalatePrimul halat pe care l-am văzut, mai puțin cel când m-am născut, că vorba aia, nu prea știam pe ce lume eram, a fost al unui dentist. Era o doamnă roșcată și creață care îmi spunea să casc gura mai mare, mai mare! Îmi ziceam în minte: „am patru ani, câta gură vrea să casc? Atât e!”, apoi plângeam două ore pe podea în bucătărie că nu aveam voie să mănânc până nu se întărea plomba. Halatul doamnei era roz și asta îndulcea puțin experiența, alături de teancul de reviste din camera de așteptare. Nu mă durea, nu m-a durut niciodată așa tare, nu mai tare decât mă durea până să mă văd pe scaun. La dentist am fost mereu clientă fidelă, am fost un copil cuminte, tare cuminte… știați că la 11 ani m-am lovit cu gura de un podeț de metal? Nu-i baiul că am stat cu gura umflată vreo săptămână, ci că am ajuns din nou pe scaunul „de tortură”. Toată lumea spune că freza e cea mai rea,  tâmpenia aia care pare că-ți găurește mintea e mult mai ciudată. Atunci halatul era alb, apretat, impecabil. Doamna era brunetă, tânără și tunsă bob. A, nițel mai târziu am ajuns din nou pe scaunul „halatului” după ce la 15 ani mi-am înghițit plomba, la 16 ani am pus-o la loc și la 20 de ani am rupt-o-ntr-o ceapă verde! Trăiască! De data asta halatul era alb, cu mâneci scurte. La fel de curat, cu aceeași prestanță.

Nu v-am spus cum am ajuns la camera de gardă! O, ce peripeții! Fusesem la pădure și o căpușă s-a gândit c-ar fi fain să vină cu mine acasă. Am descoperit-o după vreo trei zile, slăbănoagă și afurisită, pesemne nu-i plăcea hrana. După ce i-am rupt capul cu penseta (iertare!), am intrat în panică și am fugit la medic. Acolo era plin de bluze medicale cu imprimeuri și asta mi-a dat curaj. M-au scobit în mână cu un ac până au dat mizeria de căpușă afară și mi-au făcut un vaccin pe care nu-l voi uita vreodată. Dar s-a liniștit copilu’ (eu eram copilu’ de 22 de ani), nu?

ehalate 2Cât despre pietre și bolovani, nu știu dacă aveți suficient timp să mă ascultați. Până și medicul s-a plictisit să-mi spună că nu am nimic. Dar eu insist să merg din când în când să-i mai povestesc ce junghiuri am mai avut. Iar el, săracul, mă ascultă liniștit de cealaltă parte a biroului, cu costumul său elegant acoperit parțial de halatul bleu deschis, întotdeauna părând că a fost călcat cu 5 minute înainte să intru pe ușă. Asistenta, dintr-un colț, scrie niște fișe și chicotește amuzată în hălățelul ei roz cu bufnițe. Cealaltă asistentă pe care am văzut-o pe hol avea la fel, așa că între două gânduri am bănuit că trebuie să existe un magazin online de costume medicale și echipamente de lucru, ba chiar unul la modă, că tare mândre erau duduile asistente de ținută.

 

A, à propos de bufnițe, să nu încep cu păsările. Am trecut pe la toți medicii veterinari din oraș pe vremea când încă mai aveam papagal. Mă cunosc toți, mă cunosc și halatele lor cu pisicuțe. Eu intram pe ușă, cu ochii mari, plini de speranță. Ei urmau să-mi facă bine puiul.

 

ehalate 3

 

Am auzit de-a lungul timpului diverse persoane care susțineau sus și tare că medicii le inspiră teamă. Mie nu, iar dacă nu s-a înțeles până acum, înseamnă că am vorbit degeaba. În loc de teamă, îmi inspiră respect. Fiind ușor (ușor zici, a?) ipohondră, am ajuns prin toate cabinetele medicale posibile și imposibile la prima durere care mi se părea a fi altceva. Aproape de fiecare dată a fost bine, iar medicul a fost cel care m-a asigurat de asta sau, după caz, a fost cel care m-a făcut bine. Uniforma medicală mi-a inspirat întotdeauna cel mai mare respect.

Nu merg niciodată la medic cu teamă, pentru că știu că acolo e rezolvarea. Speranța. Șansa.

Și pentru că medicul, ca funcție, are din partea mea tot respectul, uniforma lui trebuie să îmi inspire același lucru. În esență, nu trebuie să fie decât curată. Dar, serios vorbind, pe mine oamenii scorțoși în vorbă, gândire sau port mă scot din sărite, așa că… parcă mai multă încredere ai într-un om care e îmbrăcat mai… vesel. Nu?

Altfel simți persoana din fața ta când poartă haine vesele și colorate. Și halatul medical e tot o haină, până la urmă. Oamenii scorțoși consideră că și ținuta trebuie să le fie la fel. Că dacă-i colorată inspiră neseriozitate. Ăștia-s oamenii triști. Eu nu sunt nici tristă nici scorțoasă, mie îmi plac culorile și vreau să le văd pretutindeni, inclusiv pe halatele medicilor. Culoarea îmi inspiră umanitate. Mă apropie de acea persoană. Altfel îi povestesc problemele, altfel o privesc. Dispar zidurile invizibile dintre noi. Prestanța nu ți-o oferă culoarea hainelor, ci profesionalismul de care dai dovadă, sensibilitatea și empatia, esențiale în această meserie minunată.

Liber la culori!

 

 

*Sursă foto: ehalate.ro

Articol scris pentru SuperBlog 2018.

 

 

 

 

 

Reclame

7 gânduri despre “#Respect

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s