L-am presat să-mi facă bine

Te uiți la om și-l vezi ca râde. „E fericit”, îți spui. N-ai de unde să știi prin ce trece. Uneori îl invidiezi, „ia uite ce vervă pe el, aș vrea eu să fiu așa fericit!”, dar tu nu știi nimic. Poate verva e tot ce i-a rămas. Poate râsul lui molipsitor, poate glumele lui cu priză la public sunt ultimele lucruri care îi aduc o rază de speranță.

Mă subțiam pe zi ce trecea, mă vedeam în oglindă și nu mă mai recunoșteam, acceptam complimentele celorlalți cu zâmbetul pe buze, știam că ei nu știau ce se întâmplă. „Vai, ce-ai slăbit!”. „Ce bine îți stă!”. „Felicitări!”.

Mă întrebam dacă vreodată voi mai putea să mănânc ceva cu poftă. Dacă îmi va mai fi vreodată foame. Mâncatul era cândva activitatea mea preferată. Îmi doream ATÂT DE MULT să îmi mai fie măcar o dată poftă de ceva. De ORICE. Încercam să ignor rarele momente când îmi era vag poftă de ceva. „Dacă mănânc aia, mi se face greață”, îmi spuneam. În schimb, mâncam covrigei. Atât. O pungă de covrigei la vreo două zile. Seara, când cina mirosea atât de minunat, luam două-trei înghițituri și nu știam cum să mă retrag mai rapid de la masă. Orice miros de mâncare îmi provoca greață.

Asta, dragii mei, e emetofobia. Teama permanentă că îți va fi greață. Consumul de alimente fără gust, fără miros, de teamă să nu îți fie rău ori de la una, ori de la alta. Imaginați-vă că vă e frică de păianjeni și sunteți forțați să locuiți într-un loc închis, plin de astfel de lighioane. Asta a fost viața mea câteva luni cu emetofobia. Doar că eu nu știam că are un nume. Credeam că sunt bolnavă, îmi făceam cele mai urâte scenarii. Abia după multe serii de analize de tot felul, analize care au confirmat că nu am nimic și nenumărate asigurări că „Sunteți sănătoasă tun, puneți mâna și mâncați!” am început să pun ideile cap la cap și să îmi revin. O revenire spectaculoasă a avut-o și pofta de mâncare, încurajată în permanență de ideea că „sunt bine, trebuie să mănânc”.

Începutul a fost greu, bineînțeles, mai ales că prima recomandare a medicului a fost să nu care cumva să mai sar peste micul dejun și să nu îmi mai privez organismul de alimente pentru o perioadă mare din zi. Nici azi nu pot uita cât de greu mi-a fost să mănânc primul șnițel cu piure la prânz. Mi-a luat vreo jumătate de oră, dar gândul că „sunt bine” mi-a dat curaj.

Încet, încet, toate au revenit la normal, la fel și pofta mea de mâncare. Încă mai am momente de panică, dar totul e sub control.

Micul dejun a redevenit cea mai delicioasă masă a zilei și cea mai bogată. Acolo am avut mult de lucrat. Începutul a fost greu, m-am gândit și am căutat îndelung soluții pentru a reuși să înghit ceva dimineața. Din când în când pofteam la fructe și la sucuri. Bineînțeles că alegerea sănătoasă nu erau sucurile pline de prafuri din comerț, mi-aș fi făcut mai mult rău decât bine. Mi-am amintit că aveam prin casă un storcător de fructe din vremuri de demult, așa că l-am căutat prin toate cotloanele. Când am dat de el și l-am pus la treabă, am fost dezamăgită. Sucul obținut era bunuț la gust, dar aparatul în sine nu se ridica la nivelul așteptărilor. Gura de alimentare era mică, zgomotul era mare, iar cantitatea de suc obținută era prea mică pentru a-mi face pofta. Trebuia să stau tot timpul după el să tai bucățele mici-mici, cât mai mici, iar timpul să zicem că nu e de partea mea dimineața.

Trebuia să caut soluții. În sfârșit îmi era poftă de ceva și trebuia să profit de ocazie.

„Go big, or go home” mi-am zis.

Ori cel mai nou, cel mai modern, cel mai căutat storcător, ori nu mai iau nimic. Căutările mă duceau de cele mai multe ori către un nou model de storcător prin presare la rece de la Hurom.

„Oa, ce-i extraterestrul ăsta?”

Părea diferit de toate storcătoarele pe care le-am văzut până acum. De arătat arată diferit, dar are ceva diferit și la interior? Hm! Se pare că da.

 

hurom-h-ai-5

 

În primul rând, beneficiază de un sistem „self feeding”, ceea ce înseamnă că nu mai trebuie să o fac pe babysitter-ul cu el în timp ce îmi prepară sucul, pentru că gura mare de alimentare cu care este prevăzut îmi permite să introduc bucățile de fructe și legume, să fixez capacul și să îl las să-și facă treaba, fără a fi nevoie să introduc fiecare bucată manual prin acel tub pe care îl au storcătoarele clasice. Desigur, are și el așa ceva dacă simt nevoia de a sta pe lângă el, dar prefer cealaltă variantă.

Apoi, aparatul are un sistem de stoarcere prin presare la rece, stoarcere lentă ce nu permite pierderea nutrienților din sucul obținut, prin încălzirea sau aerarea sa. Mărunțirea se face cu 23 de rotații pe minut, iar procesarea cu 60 de rotații pe minut, total diferit de ce se întâmpla cu vechiul meu storcător. Storcătorul Hurom e dotat cu un compartiment de colectare a sucului, dotat la rândul său cu un soi de dop situat la baza compartimentului, pentru a permite turnarea ultimei picături de suc în pahar. De asemenea, mai e și compartimentul unde sunt colectate resturile fructelor și legumelor folosite, situat sub compartimentul unde e colectat sucul.

„Bun așa pentru burticica mea!”

Mă și imaginam răsturnată ca o belferiță pe scaunul meu mare și pufos, savurând un pahar mare de suc de fructe, iar cu cealaltă mână citind cele mai noi bârfe pe telefon.

Struguri. Portocale. Piersici zemoase. Nu trebuia să mestec nimic. Trebuia doar să beau, astfel primindu-mi doza necesară de nutrienți.

 

hurom

 

Planul era să încep cu un pahar de suc din fructe în fiecare dimineață, pentru a-mi da un plus de energie pentru următoarele mese ale zilei. Apoi, încet-încet, să introduc și alte alimente în meniul de dimineață. Poate o felie de pâine cu unt și mușchi afumat, apoi nelipsitul suc. Poate un croissant și o cafea fierbinte.

Graba strică treaba, spune o vorbă din popor. Și adevărul e că, atunci când vrei să faci ceva bine, faci încet, din aproape în aproape. Așa cum un suc proaspăt e mai sănătos și mai plin de vitamine atunci când e obținut prin stoarcere lentă, așa și un meniu sănătos se construiește prin pași mici.

Pentru mine, a fost ca și cum atunci învățam să mănânc. Începând de la un pahar de suc, am adăugat, puțin câte puțin, alte elemente, pentru a-mi construi micul dejun perfect adaptat poftelor (care au revenit în cele din urmă), nevoilor și gusturilor mele.

Iar azi, sucul meu de fructe nu mai e doar de fructe. Uneori e din roșii proaspete cherry, asezonat cu puțin busuioc, lângă o felie de pâine prăjită cu brânză. Nu judecați, gusturile omului nu se discută. Alteori e din struguri, toamna, când se simte nevoia de un must proaspăt. De ce să iau din piață când îmi pot face singură acasă?

 

hurom-h-ai-3

 

Dar cel mai mult și mai mult îmi plac diminețile leneșe de duminică, atunci când soarele e ceasul deșteptător, un vânticel cald mișcă perdeaua și eu mă îndrept cu pași ușori spre bucătărie. Cafeaua fierbinte picură în cană, până și pic pic-ul său fiind leneș. Desfac câteva portocale, le așez frumos în storcător, îl pornesc și îmi văd de treabă. Scot pâinea cu semințe de susan din punga de hârtie, observ că încă-i proaspătă, o tai felii și o așez în coșul mic. Tai câteva roșii mici, un castravete, un ardei roșu și unul galben și câteva felii de brânză grasă. Scot mușchiul de casă afumat din frigider și adaug pe platou câteva felii subțiri. Un cubuleț de unt stă și el nedumerit lângă platou. Nu mănânc unt de obicei, dar poate vine pofta.

Pic, pic, pic. Deschid televizorul, o tipă cu picioare prea lungi și fustă prea scurtă prezintă vremea. O să plouă. Mă uit pe geam. Un norișor pufos se joacă de-a v-ați ascunselea cu soarele. Și dacă o să plouă, asta e. Când ai tot ce-ți trebuie în casă, nici nu-ți pasă de vreme.

Scot cana cu cafea și umplu ceștile. Din dulap iau două pahare și împart la doi și sucul de portocale. Gust. Delicios. Mă înfior ușor, portocalele erau ușor acrișoare. Mai gust o dată și mă hotărăsc să merg în dormitor, nu înainte să schimb postul, lui nu-i plac știrile, „oricum ăștia spun numai prostii”, zice. Găsesc un post de muzică. Îmi fac curaj și mă ridic.

Deschid ușor ușa dormitorului.

„Auzi, mă iubire, ne trezim și noi azi? Am făcut doar două pahare de suc, te grăbești sau îl beau și pe al tău?”

„M-am trezit, m-am trezit!”

 

logo-hurom_1504190816

 

Articol scris pentru SuperBlog 2018.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s