Ema, iepurașul și mica publicitate

A fost odată ca de fiecare dată, ce să vezi… o fetiță. Era micuță, cu ochi mari, albaștri și curioși și păr lung, blonduț, pe care i-l împletea mămica sa uneori în două codițe ca două mâțișoare ce fluturau pe spate atunci când fetița alerga.

Fetița se numea Ema. De unde știu toate astea? Fetița eram eu.

 

summer-858822_1280

 

Îmi doream foarte mult un iepuraș pitic și mami mi-a promis că mi-l ia de Paște. Eram pregătiți pentru un animăluț în casă, nu era un simplu moft. Număram zilele. Număram orele. Eram atât de încântată încât visam în fiecare noapte că îl aveam. Deja îi cumpărasem un culcuș pufos pe care plănuiam să îi cos numele. Deși am doar opt ani, sunt maestră la cusut.

Dar să nu uit: într-o noapte am visat că mi-a spus mami că nu mai poate să-mi ia un iepuraș așa cum mi-a promis. Căpoasă din fire, încercam să mă conectez pe laptopul ei la un site de anunțuri publicitare, dar nu se putea. Nu exista așa ceva. Cum? Nu o prinsesem eu pe mami cumpărând o pereche de cercei vintage (orice ar însemna asta) și un inel cu o piatră mare și verde? Unde dispăruse?

Alarmată, am căutat un ziar unde văzusem un articol despre cadourile vii de Paște. Știam că acolo există și anunțuri. L-am găsit, l-am răsfoit, iar în loc de anunțuri erau niște tanti cărora cred că le era foarte cald, altfel nu îmi explic de ce erau îmbrăcate așa. Era numai martie!

Trebuia să îmi iau inima în dinți. M-am înarmat cu Porchi, scrofița mea doldora de monede, pe care am vârât-o în rucsacul cu care merg de obicei la munte. Am prins momentul perfect când mami își făcea siesta și mi-am luat tălpășița. Scopul: nu vin acasă fără iepure. Cum o să o rezolv, mai puțin important. Dar să nu-mi spuneți voi mie Ema dacă nu vin cu un iepure pitic acasă.

Am ieșit și m-am uitat în curte la nenea Mihai. În loc de grădina cu ceapă verde și salată, avea o grămadă de vechituri adunate în curte. Tanti Aura era nițel mai departe, văitându-se cu mâinile în cap că ce face ea cu adunătura aia de inutilități. Haine, încălțăminte, chiar și o mașină de spălat. Și un iepure. Dar de pluș.

– Tanti Aura, ce faceți cu toate alea?

– Le vând, maică, dar n-am cui!

– Aveți cumva și un iepuraș pitic de vânzare?

– N-am, dar uite, dacă vrei îți vând iepurele Ancăi. Ăla, ăla, Țopi.

– Dar eu vreau unul viu!

– Dă-mi cinci lei pe el și ți-l dau pe ăsta.

M-am gândit că poate mi-o fi de folos, așa că am acceptat târgul. Am scos cinci lei din Porchi și am încheiat tranzacția. Am purces nițel mai departe. Prin grădina lui nea Nicu se vedeau niște găini ciugulind grâu.

– Nenea Nicuuuu!

– Ău!

– Ai, bre, și un iepure?

– N-am, taică! Da’ la ce-ți trebuie?

– Să fie prietenul meu. Să ne jucăm. Să am grijă de el.

– Auzi, da’ mâncare ai pentru el?

– N-am!

– Și atunci ce o să faci cu el când o să îl găsești? Dacă îmi dai trei lei, îți dau doi morcovi și o crenguță de salcie, că și așa voiam să merg cu ele la piață.

– Done!

– Ce?

– Zic că s-a făcut!

Am îndesat morcovii și salcia în rucsac, am aruncat-o și pe Porchi într-un colț și am pornit din nou la drum cu Țopi la subraț. Am mers până la capătul străzii (știam că nu am voie să părăsesc cartierul, sunt o fetiță rebelă, dar cu bun simț) și m-am întors de unde am plecat, la mijlocul străzii. Ceva era ciudat. În toate curțile se schimbase peisajul. Nimeni nu mai avea pomi și grădini de legume, nici măcar gazon și balansoar. Toți aveau grădinile burdușite cu lucruri de care nu mai aveau nevoie, dar cu care nu știau ce să facă.

– Doooh, există mică publicitate! – le ziceam.

Dar după ce vreo trei m-au privit de parcă o luasem razna și mi-au răspuns ardeiați că „ce e aia? Nu am auzit în viața mea de așa ceva!”, am încetat să întreb. Doar văzusem și eu acasă că nu mai există. Cu toate astea, folosindu-mă de monedele din Porchi, m-am ales cu o zgărdiță cu clopoțel, o jucărie cu motocei și cineva mi-a promis că îmi păstrează o cușcă până îl găsesc pe ăla micu’. Eram, practic, o tarabă ambulantă, un fel de strămoșul târgurilor de vechituri, un fel de comis voiajor cu obiecte second hand. Să nu credeți că am rămas cu toate chestiile cumpărate de mila vecinilor. Am devenit un negustor în toată regula. Ce cumpăram de la vreun vecin, dădeam la trei case mai încolo cu preț mai mare, așa că îmi rămâneau mai mulți bănuți pentru iepurel, când aveam să îl găsesc. Astfel, am pornit la drum cu Porchi pe jumătate plină, iar acum, când soarele deja s-a lăsat nițel la vale, mai am un pic și o umplu! Dar iepurele tot nu e de găsit.

Nu voiam să fac asta, dar uite că e un rău necesar. Mi-am luat inima în dinți și am pornit spre cealaltă parte a străzii, conștientă că într-o curte e un câine care latră tare și mă sperie de fiecare dată. Sper că pe el nu vrea nimeni să îl vândă!

 

portrait-1933996_1280

 

Pâș-pâș, târâș-grăpiș, am trecut de curtea cu pricina. Azorel ăla mititel și rău dormea dus oricum. Merg, merg, merg. Am ajuns la celălalt capăt al străzii, acolo unde se înfundă drumul cu acea vilă mare, unde stă Nina, fetița cu care mă mai joc din când în când. Îi purtam nițică invidie, pentru că ea a primit acum doi ani, de Paște, doi iepurași frumoși. De ce eu nu pot găsi?!

Nina se juca liniștită în curte. M-am apropiat și am văzut că plângea.

 

summer-858824_1280

 

– Nina! Ce-ai pățit!

– Câinele ăla rău al lui tanti Geta mi-a smuls ursulețul prin gard și l-a distrus! Yako al meu!

Și a început din nou să bâzâie. Mi s-a făcut milă.

– Nu mai plânge! Uite, am eu un iepuraș de pluș, îl vrei? Ți-l ofer!

– Serios?

A deschis poarta și s-a năpustit asupra mea, îmbrățișându-mă strâns, strâns.

– Mulțumesc! Ești o prietenă fantastică! Stai așa!

A dat fuga în curte și s-a întors după câteva minute cu o gâlmă pufoasă, fumurie. Ce-o fi? Bunica-să cea blândă, dar cam surdă, venea în urma ei.

– Uite! Iepurica mea a făcut puiuți. Vreau să îl iei tu pe Hoppi.

Am rămas cu gură căscată. Vorbea serios? Am scos purceaua cu monede și am dat să îi plătesc.

– În niciun caz! Tu mi-ai făcut o bucurie, îți fac și eu una. Știu cât îți doreai.

Mă uitam năucă, atât la ea, cât și la bunică-sa care zâmbea pe sub mustăți, vorba aia.

– Tanti Ana, serios? Chiar îl dai, bre?

– Ha? Ce să iau?

Mi-am făcut mâinile pâlnie la gură.

– Zic chiar îl dai, bre?

– Ce să dau?

– Iepuru’, bre!

– Îl dau!

Am dat să întind mâinile spre el, l-am luat în brațe și i-am simțit blănița pufoasă pe obraz. Mă privea cu ochișorii mari și negri. Îl iubeam deja. Îl adoram. Era al meu.

 

rabbit-3660673_1280

 

Și m-am trezit. Partea rea era că încă nu îl aveam pe Hoppi. Partea bună era că Hoppi era o idee bună de nume și până la Paște mai era doar o lună. Partea și mai bună era că în lumea reală anunțurile publicitare există și nu e nevoie să ne umplem grădinile și casele cu obiecte inutile.

Imaginați-vă cât de greu ar fi fost să vinzi o casă, dacă pentru un iepure a fost nevoie de atâta trudă și atâta negoț.

 

 

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019.

 

*sursă foto: Pixabay.

Reclame

3 gânduri despre “Ema, iepurașul și mica publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s