Doi ochi verzi și flori de corcoduș

Când îmi amintesc de prima iubire, îmi vin în minte doi ochi verzi, mari și rotunzi. Ca de copil. M-aș fi pierdut în ei și nu m-aș fi întors vreodată.

Era o primăvară frumoasă și caldă. Florile de corcoduș începeau să se scuture, petalele lor în cădere păreau un vârtej cald și parfumat.

 

IMG_20190325_095702-1305x979

 

El era în grupul meu de amici, ori, mai bine zis, prin grupul lui de amici eram și eu. Nu eram nici cea mai frumoasă, nici cea mai sociabilă, tot timpul spuneam lucruri pe care nu le treceam prin sita gândirii și ajungeam să le regret. Și totuși, așa vulcanică și ciudată cum eram, pe mine m-a ținut în brațe o zi întreagă. Timidă fiind, aș fi protestat, jur că aș fi făcut-o dacă nu era atât de bine! Era primul băiat care mă ținea în brațe. Simțeam o căldură până în vârful degetelor și mă imbujorasem ca un boboc de trandafir. Avea fața lângă a mea, atât de aproape încât la cea mai mică mișcare mi-ar fi atins obrazul cu buzele. Apropierea îmi dădea furnicături în frunte.

– Știai că azi e ziua mea?, mi-a șoptit.

– Nu. La mulți ani!, am zis, voit indiferentă, să nu observe cât mă tulbura.

– Nu mă pupi?

M-am fofilat.

– Hai mă… (cât de dulce îmi suna în ureche acel mă!) hai că te pup eu!

Mi-a dat părul după ureche și mi-a depus pe obraz un pupic ca o promisiune. Promisiunea mea. Jurământul meu. Asigurarea mea că el era prima iubire. Omul de care când îmi voi aminti, până la adânci bătrâneți… voi zâmbi. Ochii mei mari și rotunzi și un vânticel cald, care scutură florile de corcoduș.

Multe s-au schimbat în ultimul secol, dar prima iubire a rămas la fel. În toate limbile, în toate culturile, în toate epocile, prima iubire e unică. E acel sentiment care rămâne neatins, pur și cald care te însoțește toată viața, într-un ungher al sufletului, indiferent dacă s-a concretizat într-o relație la un moment dat, sau a rămas platonic.

Mă gândesc la Dudu și la cât semănăm. Pe mine mă găsiți aici, dar pe ea o găsiți doar într-o carte, Într-o gară mică.

 

Gara

 

Sidonia Drăgușanu, autoarea, spune povestea și zbuciumul interior al lui Dudu, o adolescentă cum am fost și eu. Ușor superficială și nestatornică, în căutare de noi proiecte care să-i mențină mintea ocupată, care să-i aducă bucurie. Ușor frivolă și imatură, care se risipește în exterior. Singurele constante în viața ei erau tatăl – Țuluc și prietena cea mai bună – Luiza. Până a lovit-o amorul precum un tren mult prea grăbit. Și atunci au început dramele. A venit momentul când nici cea mai bună prietenă nu mai părea ce era de fapt. Acea persoană pentru care și-ar fi pus sufletul în foc părea o amenințare.

sidonia dragusanu intr-o gara micaVedeți voi, probabil avem nevoie de acea iubire dintâi, atât de nimicitoare, pentru a ne maturiza. „Știi ce ți-ar trebui ție? Ți-ar trebui un amor nefericit! Da, da… te-ar coace puțin.”, i-a spus Luiza lui Dudu la un moment dat în cartea scrisă de Sidonia Drăgușanu. Și ce dreptate avea!

 

Prima iubire doare pentru că e normal să doară. Doare pentru că e un sentiment nou și necunoscut, pentru că nu știm cum să-l gestionăm, pentru că e atât de intens încât ne aruncă în brațele neîncrederii. Nesiguranței. Tristeții. Atât de intens încât nu mai avem încredere nici în pământul pe care pășim. Totul în jur pare o amenințare la adresa iubirii. Fiecare privire a lui, aruncată la întâmplare în altă direcție, e un prilej de tristețe. Fiecare fată care i se ivește în cale devine brusc o posibilă rivală. Și ne supărăm și ne jurăm că până aici îi fu amorului, dar apoi el zâmbește și simțim din nou adierea cu parfum de flori de corcoduș.

Poate singura diferență între iubirile de acum un secol și cele de acum e angajamentul și seriozitatea. Uităm că nu doar pasiunea contează într-o relație, acum, după ce am depășit focul primei iubiri. Uităm că respectul, grija, fidelitatea, posibilitatea întemeierii unei familii, atenția și liniștea atârnă la fel de mult că focul mistuitor dintr-un piept de adolescent. Se întâmplă să fugim după iluzii și să nu remarcăm ce avem în față ochilor. Pe atunci… iubirile se terminau cu o căsătorie de multe ori. Iubiri platonice, priviri galeșe finalizate cu o cerere în căsătorie. Acum experimentăm până pierdem esența, iar din relația de cuplu rămâne doar o urmă de iubire.

După mulți ani mi-am revăzut prima iubire și asta m-a făcut să mă întreb ce s-o fi ales de Dudu și Petru… oare iubirea ei dintâi a dăinuit, a rezistat deceniilor? Au rămas, întradevăr, fericiți până la adânci bătrâneți? Vedeți voi, cărțile se termină. Dar viața continuă.

Iar iubirea nu se schimbă după secol. Noi ne schimbăm, ea rămâne intactă, albă și catifelată. Ca o floare de corcoduș.

 

intr-o gara mica gif

 

 

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019.

 

Sursă foto: Sidonia.ro, arhivă personală.


4 gânduri despre “Doi ochi verzi și flori de corcoduș

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.