Pânza de păianjen | După zece ani

Nu am citit Pânza de păianjen de 10 ori pentru stilul Cellei Serghi. Stilul ei plăcut și simplu e de o incontestabilă calitate. Dar atunci de ce nu am citit-o și pe Mirona de 10 ori? Sau pe Rada? Sau pe puștoaicele din Iubiri paralele, Voica și cealaltă? De ce m-am întors la Diana și doar la Diana de fiecare dată, la fiecare început de vară?

Am citit Pânza de păianjen de atâtea ori pentru că mă simt atât de apropiată de Diana și felul ei de a gândi și a iubi, încât simt că suntem una și aceeași persoană. Desigur, sunt lucruri care nu se văd din exterior, căci cum aș mai fi semănat eu cu Diana dacă m-aș fi lăsat citită pe de-a-ntregul?

 

heart-1199956_960_720

 

De la asemănarea numelor, Diana – Dana (deși prefer să mi se spună Maria), până la data nașterii (4 noiembrie) și asemănările fizice, blondă (în adolescență) cu ochii verzi, toate m-au făcut să mă apropii de Diana și să mă simt legată de ea. Până și felul cum sunt percepută mă duce cu gândul la ea. Vezi omul că râde, dar nu știi ce e în sufletul lui și prin ce trece, nu? Pentru că nimeni niciodată nu se va deranja să zgârie puțin stratul superficial, să descopere profunzimea.  Cui îi pasă? De ce i-ar păsa cuiva?

V-ați prins că nu e o recenzie a cărții, am scris deja una, acum câțiva ani și vă invit să o citiți. Ce încerc să fac aici e să explic de ce după atâția ani e încă parte din sufletul meu și va fi, poate, pentru totdeauna. E, poate, o „recenzie” a Dianei. E, poate, o încercare de a-mi explica și mie de ce mă întorc în fiecare an.

Îmi place pentru că o înțeleg. Îi înțeleg alegerile și iubirile și dezamăgirile. L-am iubit și eu pe Petre Barbu al meu, acea primă iubire pe care o porți în suflet pentru totdeauna, pe Alex Dobrescu, iubirea irațională și toxică și chiar și pe Michi, „adăpostul”. La urma urmei, cine nu le-a trăit? Dar eu, o visătoare ca și Diana, mă simt mai aproape de povestea asta ca oricine.

E chiar o încercare de a vedea cu alți ochi și de a redescoperi această poveste încâlcită a sufletului Dianei. Prima dată când am citit cartea aveam 20 de ani. 10 ani mai târziu, o iubesc la fel, dar o văd ușor diferit, sau, poate, văd mai mult decât ce vedeam atunci.

Diana încă mi se pare o fată care își dorea ceva atât de simplu: iubirea. De-asta oamenii nu înțeleg nimic. Pentru că nimeni nu mai crede în acea iubire care îți face sufletul să vibreze de la o simplă privire, de la un simplu salut. Acei oameni ori nu au iubit vreodată așa, ori și-au reprimat acele sentimente din prea multă seriozitate, ori lor le-a ieșit atât de repede și atât de simplu încât nu știu, de exemplu, cum e să mergi într-un loc așteptând să vezi pe cineva și acel cineva să nu fie acolo. Să te omoare dorul. Ceva atât de simplu care doare atât de tare. E o inocență delicioasă. Superbă. Sublimă. Atinge delicat corzi care vibrează totuși atât de puternic.

Dar să nu credeți că afinitatea mea pentru Diana mă face să nu îi observ defectele. Mă deranjează tonul pe care îi vorbește Ilincăi la final, de parcă ea ar fi vinovată pentru sărăcia ei, de parcă ea ar fi miezul și toți bogații sunt datori să i se închine, pentru tot ce ea a pătimit.

Da, poate e egoistă gândind doar la sărăcia ei și nevăzând dincolo de propria ogradă că și alții suferă, dar mie mi se pare că e așa dintr-o sensibilitate puternică. Poate exagerat de puternică. Așa sunt unii. Așa sunt și eu la o adică. Nu e nevoie să înțelegi, ci să o iei ca atare.

Pânza de păianjen vorbește de neîmplinire, de nefericire, despre alergarea continuă după un vis. Pentru că ea caută ceva dincolo de puterea de înțelegere a unora. Un loc, un suflet, două brațe unde să se simtă împlinită și ca prietenă și ca femeie, și ca om. Caută lumină și liniște. La un moment dat m-am gândit chiar că Diana suferă de anxietate sau depresie. Cine știe, poate chiar suferea.

Ani la rândul mi-am dorit ca atunci când eu închid cartea după ce am citit ultimele rânduri, relația ei cu Michi să se îmbunătățească și ei doi să se împace. Am crezut, am sperat că l-a iubit, dar avea gărgăuni. Acum, după ce am citit a zecea oară, văd mai clar că nu avea nicio bucurie lângă acel om, în afară de asigurarea unui cămin stabil.

Sper doar că și-a găsit cândva fericirea.

Dar oare mai există așa ceva?

 

dandelion-3416140_960_720

 

*Foto: pixabay.


6 gânduri despre “Pânza de păianjen | După zece ani

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.