Concert în memoria unui înger | Eric-Emmanuel Schmitt

concert in memoria unui inger

Când au plecat ai mei în concediu și m-au întrebat ce vreau să îmi aducă, le-am spus că o carte. Inițial m-am gândit la Rețeaua Alice, însă amintindu-mi că sigur am mai văzut în Gara de Nord cel puțin o carte de Eric-Emmanuel Schmitt, m-am răzgândit. Așa că am primit Concert în memoria unui înger și, citind-o, mi s-a fixat și mai bine în minte hotărârea de a citi toate cărțile lui Schmitt.

Concert în memoria unui înger e o colecție de patru nuvele, aparent diferite, dar având puncte comune: schimbarea (sau corectarea), mântuirea, durerea, pierderea, regretul, răsturnările de situație. Un alt punct comun îl reprezintă Sfânta Rita, Sfânta cauzelor pierdute. Știe Schmitt ce știe…

Prima nuvelă, Criminala, prezintă povestea unei femei în vârstă, bănuită că și-ar fi ucis toți cei trei soți plus un amant, pentru a rămâne cu banii lor, în cazul soților, iar în cazul amantului, pentru că a părăsit-o. Desigur, a fost achitată din lipsă de probe, iar acum locuiește într-o localitate liniștită care beneficiază într-o oarecare măsură de pe urma reputației lui Marie. Turiștii vin din curiozitate și chiar cer autografe. Viața lui Marie se schimbă când în sat vine preotul Gabriel, preot tânăr, bun, blând, dedicat. Marie dezvoltă o pasiune cel puțin bolnavă pentru preotul Gabriel și ajunge să îi mărturisească lucruri groaznice din dorința de a-l impresiona, de a-l speria, de a-l face să-i acorde timp pentru a se mântui. Va reuși oare?

Întoarcerea ne face cunoștință cu Greg, un bărbat care lucrează pe un vas. Înainte cu trei zile de a se întoarce acasă, în Vancouver, primește vestea că fiica lui a murit. Dar el are patru fiice și în telegrama primită nu e specificat vreun nume. Desigur, e îndurerat, dar e cu atât mai îndurerat cu cât nu știe care dintre fetele lui a murit. Speră doar să nu fie preferata lui. Poate ar fi bine să fie cea pe care o place mai puțin din diverse motive. Când realizează ce enormitate a gândit, își face procese de conștiință și simte cum se mistuie pe interior din pricina gândurilor avute. Când, în sfârșit, ajunge în port… descoperă totul. Și atunci realizează ce a pierdut, pe cine a pierdut și decide să facă o schimbare majoră.

Concert în memoria unui înger e o versiune modernă a pildei cu Cain și Abel. Chris, tânăr pianist extraordinar de talentat, îndârjit, pornit să fie mereu pe primul loc, îl invidiază pe Axel, un violonist ca un înger, tot numai bunătate, suflet și talent. Axel cântă cu sufletul. Chris cu creierul. Când are de ales între locul 1 și salvarea lui Axel, nu ezită decât un moment. Douăzeci de ani după, destinul îl pune față în față cu consecințele deciziei din tinerețe.

O iubire la Élysée e, după cum spune și titlul, povestea unei iubiri. Președintele Henri Morel și prima doamnă, Catherine, duc o viață frumoasă, aparent perfectă, încărcată de iubire. Realitatea e că Henri are amante, iar Catherine, din pricina carierei politice ale soțului, a fost nevoită să își schimbe complet felul de a fi și de a se îmbrăca, să treacă de la stilul hipiot la cel sobru al unei doamne desăvârșite. Pe plan sentimental, ceva s-a stins între ei și Catherine decide să îi prezinte situația soțului său. Să dea cărțile pe față. O perioadă duc o viață de coșmar, un coșmar tăcut, plin de ură de ambele părți. Când ceva se schimbă iremediabil în viața lor, neînțelegerile, ura și toate răfuielile lor nu mai au niciun sens. A fost o poveste la care chiar am plâns. Mi s-a părut atât de sensibilă prin fapte, atât de dureroasă…

Schmitt a reușit încă o dată să îmi intre în suflet prin niște povești atât de scurte, dar „concentrate”, reduse la prezentarea esențialului. Iar în cele câteva pagini de jurnal de la finalul cărții, am descoperit câteva idei cu care sunt total de acord, dar vă voi spune una singură:

„Consider că arta scriitorului, asemenea artei desenatorului, constă în a face alegeri: să creeze un cadru just, să determine momentul cel mai semnificativ, să spună multe în cuvinte puține.”

Cum să nu fiu de acord? După cum vă spuneam și în articolul De ce citesc?, eu caut acțiunea. Nu mă interesează descrierile peisajelor sau ale sentimentelor sau ale caselor sau orice alt tip de descriere întinsă pe zeci de pagini. Mă interesează ce se întâmplă. Chimia dintre personaje. Vorbele puține și cu tâlc. Dar asta, desigur, ține de cititor. Dacă cineva caută prezentări ample, e alegerea lui și bineînțeles că nu e de condamnat.

Îmi place Schmitt pentru că reușește să redea sentimente intense în atât de puține cuvinte. Reușește să răstoarne situațiile extraordinar de bine și să finalizeze o poveste brusc și fix unde trebuie cât să mă năucească.

Abia aștept să mai pun mâna pe câteva dintre cărțile lui!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.