Cu Mama Dragonilor prin Iadul Verde

Îmi simțeam pașii grei și gura uscată. Norocul meu e că nu-mi transpiră palmele de obicei. Oscilam între un soi de teamă și bucurie. Pas cu pas cu pas cu pas, mă apropiam. În ce m-am băgat, Doamne, în ce m-am băgat? De când fac eu așa ceva? Îmi aminteam serile mele liniștite cu telefonul într-o mână și telecomanda în cealaltă. Păreau din altă epocă și, până la urmă, chiar erau din altă epocă.

Pe vremea când nu aveam niciun țel. Zăceam într-o stare de prostrație continuă. Mă culcam doar să mă trezesc. Mă trezeam doar ca să muncesc. Munceam doar ca să supraviețuiesc. Și uite-mă acum, la 50 de metri de a-mi îndeplini două dorințe. Le vedeam pe amândouă. Deveneau mai clare cu fiecare pas.

 

logo-honda-romania_1567434073

 

Una avea patru roți și sclipea în lumina soarelui. Cealaltă, mică, șatenă și cu un râs care străpungea liniștea dimineții. Îi puteam vedea din spațiu sprâncenele expresive care i se mișcau la fiecare replică. Părea să nu aibă emoții. Normal, ea era vedeta, nu eu. Era obișnuită. Brusc mi-am dorit să nu fi băut nici măcar cafeaua de dimineață. Nu îmi era chiar frică, eram, cum să explic… neliniștită. Frică nu avea de ce să-mi fie. Stăpâneam suficient de bine mașinile. Am mai văzut vedete. Dar ziua aia… era ceva special cu ea. Simțeam cumva că era vârful. Că era cel mai important lucru pe care l-am făcut până atunci.

 

2SVR2017027COLOURSCHAMPIONSHIPWHITEKG-1140x500

 

Ultimii 10 metri. Ce-o fi, o fi. Noua Honda Civic Type R era aproape. Emilia Clarke era lângă ea. Mă așteptau. Deși eu mă îndreptam spre ele și nu invers, sufletul meu știa că, de fapt, eu le așteptam pe ele. Așteptam ocazia asta de ani de zile. Să călăresc o herghelie de cai putere, după ce am învățat să conduc pe cele mai basic modele. Când primești o astfel de ofertă de la Honda România, nu ai cum să refuzi. Cine și-ar refuza un vis? Iar când mi-au propus să-mi aleg drept copilot pe oricine îmi doresc, subliniind cuvântul „oricine”, Emilia a fost, firesc, prima alegere. Draga mea Lou, curajoasa mea Daenerys.

Iată-mă. Pe pista Nordschleife, numită și Iadul Verde. Mie îmi place să mă joc cu focul, iar unul dintre personajele jucare de Emilia a fost cândva renăscut din foc, deci Iadul ăsta o să fie sirop de tuse. Genunchii mă cam contraziceau în timp ce parcurgeam ultimii 10 pași. Emilia și-a întors chipul de la interlocutorul ei și mi-a zâmbit. A venit spre mine cu mâna întinsă. Am zâmbit din reflex și ne-am salutat. Îmi făcusem griji fix de pomană. Am vorbit două minute despre ce urma să facem.

I-am spus că mai întâi facem un tur-două pentru a ne acomoda cu circuitul și eu cu mașina. Și, poate, la final, depășim recordul de viteză. Pe 3 aprilie 2017, Honda Civic Type R a făcut circuitul în 7 minute și 43,8 secunde, însă acum recordul e de 7 minute și 40,1 secunde. Emilia m-a întrerupt, spunând că nu există „poate”, ci „sigur”. N-am vrut s-o contrazic.

 

2SVR2017039OUTROKG-1140x500

 

La urma urmei, ce ne împiedica? Honda era o bijuterie pe roți. Am admirat-o din toate unghiurile înainte să îmi fac curaj să urc. De la designul aerodinamic până la detaliile interioare, totul inspira încredere, siguranță și performanță.

Am urcat în sfârșit. Scaunele inspirate din lumea curselor erau confortabile și mă făceau să mă simt ca la raliu. Mă simțeam această micuță Barrichello, ținând în frâu o herghelie de armăsari. Și mai micuța mea însoțitoare îmi zâmbea emoționată. Mi-a zis că nu a mai făcut asta niciodată.

Știind că circuitul Nürburgring are atât de multe curbe, am întrebat-o dacă îi e teamă. Mi-a zis „No no no noooono, am zburat pe  dragoni, nu mă sperie o mașină!”. Am râs amândouă. 10 minute mai târziu s-a înverzit și mi-a spus râzând că nu a fost o idee bună să mănânce omletă la micul dejun.

Când am pornit mașina, toate amintirile legate de raliuri mi-au trecut ca un flash prin minte. Aveam 4 ani, fustă bej și o șapcă de stelistă, cu cozorocul la spate, ca șmecherii. Participam, ca spectator, cu tata, la mini raliul de la mine din oraș. Aveam 28 de ani, geacă de piele, și țopăiam fericită ca un ied la Campionatul de Viteză în Coastă de la Sinaia. De atunci am simțit mașinile chemându-mă. Când sunetul motorului pe circuit ți se pare plăcut ca sunetul de vioară, nu mai eziți. E deja destin. Momentan, motorul torcea ca o pisicuță. Era „încălzirea”. Curând, avea să ragă ca un leu. Iar eu aveam să-l întărât cât puteam. Așa îmi place mie.

 

 

Emilia m-a întrebat câți cai putere are motorul. I-am zis că 320. M-a întrebat și de viteza maximă. I-am spus că 272. Sprâncenele ei jucăușe s-au ridicat a mirare. Era impresionată.

„Imediat îți arăt cât de repede atinge suta”, i-am zis. Și eu eram nerăbdătoare.

„Cât de repede?”

„5,8 secunde, dar o să vezi imediat.”

A rânjit încântată. Cine ar fi știut că pe micuța Emilia o încântă mașinile? Chiar înainte să pornim în cursa propriu-zisă, s-a pus pe turuit.

„Cum ies din mașină o să-i zic domnului… ah, am uitat cum îl cheamă! O să îi zic așa, n-aveți o Honda Civic de vânzare? Scaunele astea sunt chiar confortabile… whoaaaaaa!”

 

2SVR2017025INTERIORBUCKETSEATKG-1140x500

 

Și-am pornit. Întâi încet. Apoi din ce în ce mai repede, pe măsură ce mă acomodam. Incredibil cât de ușor îmi era să iau curbele destul de strânse. Emilia nu mai spunea nimic.

Jur, mașina asta a fost proiectată pentru viteză. Destul de ușoară, cu capotă din aluminiu, eleron aerodinamic, ce să mai zic de forma sa…

 

1prima-poza-pls-1140x500

 

A doua oară a fost floare la ureche. Am accelerat ca nebuna și-mi venea să torc fericită la unison cu mașina. Mă simțeam ca într-un film din ăla care promovează #girlpower. Luați-o pe-asta, băieți. Uitați cum ne distrăm! Bine, Emilia deja regreta și cina de acum trei zile și nu pot să spun că multitudinea de curbe îmi făcea bine la stomac, dar adrenalina ne făcea să nu vrem să băgăm în seamă asta.

Vremea era prielnică. Soarele de septembrie strălucea cald și câțiva nori din vată de zahăr se jucau pe cer. Am vrut să testez frâna. I-am comunicat Emiliei să se țină bine. Mmmmmm, ca un vis! Trecute-s vremurile când o frână mică ne smucea ca un cutremur.

Schimbam ușor treptele de viteză, parcă schimbătorul din aluminiu mă înțelegea. Parcă ne înțelegeam. Parcă mașina asta era my spirit car. Eram în culmea fericirii. Cadranul de bord era ușor de citit, iar tot interiorul inspira confort și performanță, de la luminile roșii până la materialele textile. Type R, de la ce îți vine ție numele? Cumva de la RRRawr?

Am ieșit din mașină zâmbind. Ne-am distrat! Ea a pornit spre domnul al cărui nume nu și-l mai amintea, chitită pe oferte Honda.

A doua zi a urmat cursa decisivă. Dacă am depășit sau nu recordul, vă las să ghiciți. O avea Honda Civic ADN sportiv, dar și eu am curajul în ADN.

 

 

Articol scris pentru SuperBlog 2019.

*Acest articol reprezintă un exercițiu de imaginație. Nu am cunoscut-o pe Emilia (încă). Nici nu am condus o Honda. Tot încă.

Sursă foto: Honda România, Pixabay (pentru materialul video încărcat pe canalul propriu de Youtube).


3 gânduri despre “Cu Mama Dragonilor prin Iadul Verde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.