Singură acasă | Povestea continuă

… sau noaptea când m-am răzbunat pe toți vecinii. Dar, mai întâi, să vedem cum am ajuns acolo.

Se dă următoarea situație: eu, a.k.a. sora voastră sihastră, singură acasă vreo trei zile, ascunsă pe sub pătură chiar dacă e vară, dându-mă lovită în aripă ca și cum am rămas singură pe lume. Nici orașul nu mai e la fel când sunt singură acasă. Nici cerul nu mai e la fel. Nici casa mea nu mai e la fel, parcă ar fi o casă în care m-au aruncat fără milă și m-au obligat să supraviețuiesc cum oi ști. Și nu știu! Nu știu să supraviețuiesc pe cont propriu, pot doar să mă ascund și să zac, așteptând să treacă timpul, să nu mai fiu singură. Nu mănânc. Nu mă bucur. Nu zâmbesc.

Eram pregătită. Aveam o pungă de covrigei care, după calculele mele, aveau să ajungă pentru toate cele trei zile. Aveam apă. Aveam Friends pe tabletă. Pe laptop. Pe telefon. Pe televizor. Pe celălalt televizor. Dacă aveam chef, le porneam pe toate și, dacă mă apuca panica, puteam să mă înconjor de Friends. Friends e viață. Îmi amintesc vremurile când așteptam o săptămână pentru un nou episod. Ciudată epocă! Să nu ai tu decât televizorul la dispoziție?! Cu ce ne ocupam timpul liber, oare, pe vremea aia? Și nu mă refer doar la Friends! Toate filmele se lăsau așteptate. Ne adunam toți, cu mămică, tătică, pisică și mămăică în fața televizorului și nimeni nu mai zicea nici pâs cât dura filmul. Ziceai, pierdeai. Ce derulare 10 secunde înapoi, ce-s visurile astea? Acum, pe telefonașul meu, dragul meu telefonaș, pot să văd filme, pot să ascult muzică, pot să derulez cât vrea inimioara mea doar ca să aud individul ăla spunând a zecea oară „I love you!”. Pot să dau play unui clip, pe televizor, prin telefon. Pot să conectez boxe și să dărâm cartierul. Pot să fac toate lucrurile pe care le visam când eram numai atâtica și mă țineam de Super Mario și Circus. Ce gaming? Super Mario, tati, până nu salvam prințesa nu mă lăsam. Ceea ce se și întâmpla în ora aia cât îmi dădeam singură voie să mă joc. Nu mi-a impus nimeni vreo limită, așa că mi-am impus-o eu.

Amintindu-mi cât de puține opțiuni aveam pe vremuri, m-am certat. Tot singură, vă zisei că singură eram: „Păi cum, Mărie, ai tehnologia la tine acasă și tu stai ca un pisic urduros sub o pătură și îți plângi soarta în timp ce te uiți la Friends și speri să nu faci un atac de panică? Nu ți-e și ție puțin rușine, așa?”

Obrăznicită de „eul meu liric” nebun de legat, am scos un picior din pătură. „Incă unul!”, mi-a șoptit. Am scos încă unul. „Așa, acum ridică-te. Ești fată mare, ce Dumnezeu!”. M-am ridicat. Sunt atât de fraieră încât mă las manipulată și de mintea mea care umblă pe câmpii? Sunt, cum să nu fiu? Lasă că zice bine. Dar acum ce fac?

Am părăsit temătoare patul. Am tras jaluzelele.

Uuu, lumină! Am deschis geamurile. Uite, viața continuă chiar și când sunt eu singură acasă, ce șmecherie! Am mers până la bucătărie. Stomacul meu gol și trist își făcea simțită și auzită prezența. Eram în dubiu: să renunț la a mânca doi covrigei pe zi și să mănânc mâncare normală, de oameni normali? Dar dacă… ah, dar pot să încerc. Mi-am făcut o salată cu ton și am revenit în sufragerie. Cam liniște, cu toate că era miezul zilei și de afară se auzeau copiii, mașinile și coana Leana care se certa iar cu fie-sa.

 

SPMO-M20-768x768

 

Ce-ar fi să ascult muzică? Am vrut să pornesc laptopul, dar mi-am amintit de bilețelul pe care îl lipisem pe oglindă cu o săptămână în urmă. Un memento pentru salariul următor. Zicea cam așa: accesorii laptopcooling pad, mouse (+mousepad!!!).  Așa că n-avea rost, laptopul nu rezistă decât la câteva episoade din serial, nu ar duce o oră de youtube. Nu mă întrebați de ce, e doar un fapt. Mouse-ul se blocase și el și mi-e lene să dansez pe touch…

Am lăsat televizorul pe mute, aveam nevoie să văd mișcare, și am conectat boxa mică la telefon. Am început cu ceva ușor, franțuzesc, bătând din picior în ritmul muzicii, în timp ce mâncam, dar într-o jumătate de oră tot la Rashid am ajuns. Am ajuns, dar nu am continuat, pentru că de afară au început să vină valuri de muzică lăutărească ce îmi făcea pereții să vibreze. Vecinii făceau grătar în spatele blocului. Nu voiam să închid ferestrele, voiam aer. Chiar și cu aromă de mici. Atunci mi-a încolțit în minte o idee de răzbunare. „Am să împușc doi iepuri dintr-o lovitură. Victime colaterale: toți ceilalți vecini. Momentan, însă, o să aștept liniștită lăsarea nopții. Pentru muzică există căștile.”

 

SPK-507_01.jpg

 

Bun. Depășisem momentul critic. Am reușit să mănânc și să mă destind puțin. Ziua a trecut destul de repede, cu căștile, cu muzica, serialele, facebook-ul și mai ales instagramul.

Ora 23:00 – cu două ore înainte de punerea în aplicare a planului.

Mi-am pregătit o baie cu multă spumă parfumată. Am zăcut o oră acolo, cu tableta pe un suport în fața mea, cu o jumătate de film și o jumătate de pahar cu vin. Mi-am exfoliat pielea, am aplicat serum cu acid hialuronic pe față și cremă cu parfum de migdale pe corp, am îmbrăcat pijamalele din satin verde, mi-am prins părul într-un coc neglijent în vârful capului și am așteptat, în timp ce am „compus” un mic playlist.

Ora 00:30 – cu o jumătate de oră înainte de punerea în aplicare a planului.

Am ascultat în surdină un vals celebru și am sorbit cu calm cealaltă jumătate de pahar cu vin. Apoi am dus pe balcon boxa mare, conectată prin bluetooth la telefon. Am stins luminile.

 

SPB-T10-02-768x768

 

Ora 1:00 – Start!

Am început cu un rock soft. Am lăsat să se calmeze apele. Zece minute mai târziu, am pornit ceva de la System of a Down. Zece minute mai târziu, o lăutărească veche. Și tot așa, din zece în zece minute, dădeam play unei melodii dintr-un gen diferit. Lăsam să se aștearnă liniștea și începeam din nou. Am încheiat cu pinguinul, special și fără număr pentru pinguinii mei de vecini mâncători de mici. Tortura a ținut două ore. Se făcuse ora trei și începeau desenele animate la televizor. Nu puteam să le ratez.

Credeați că am terminat? Dar de ce? Mă distram așa de bine! La ora patru am dat lovitura de grație. Abia se stinseseră din nou toate luminile și încetaseră înjurăturile.

Vecinul de deasupra mea are o mare pasiune din a bocăni și a găuri ziduri și a muta canapele la orice oră din zi și din noapte. TREBUIA să am ceva și pentru el, nu? Cum să-l uit? Un lucru ura pe lumea asta: pisicile! Să vă spun câți papuci a aruncat după pisici vara asta? Nu vă mai spun.

Așa că trebuia să îi fac un cadou deosebit. În liniștea nopții, la patru dimineața, din boxa mea imensă răsuna un miorlăit sfâșietor. Apoi încă unul. Apoi, din boxă a început să răsune un cor de miorlăieli. Îl auzeam cum se foia pe balcon și înjura mâțele de tot neamul. Un papuc mi-a zburat  prin fața geamului, sau cred eu că era un papuc. Câteva lumini s-au aprins din nou. Era momentul să trag cortina.

Vă mulțumesc, dragi vecini, că mi-ați făcut onoarea de a asista la minunatul meu concert.

Și să mai spună cineva că tehnologia nu e bună pentru noi și ne îndepărtează unii de alții! Numai uitați-vă câte suflete am unit în puterea nopții! Ce-aș fi făcut fără tehnologie? N-aș mai fi enervat un cartier întreg.

Răzbunare? Check!

 

Articol scris pentru SuperBlog 2019.

Sursă foto: Spacer.


Un gând despre “Singură acasă | Povestea continuă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.