Dincolo de timp

Citiți în timp ce ascultați…

 

 

Auzeam parchetul scârțâind sub tălpile ei în timp ce se plimba prin dormitor. Profitam de ocazie că se juca liniștită acolo și încercam să mai răspund câtorva mailuri. Era îmbăiată, îmbrăcată în pijamalele roz, cu pisicuțe și îi prinsesem părul blond în două codițe lungi care îi săltau pe spate de câte ori țopăia prin casă. O auzeam din când în când cum îi cânta pisicii un cântecel auzit prin serialele mele.

„Mami?”

„Da, mami.”

„Cine e doamna?”

„Care doamnă, puiule?”

„Din poză, uite!”

Am întors capul și am văzut-o cum se apropia de mine, ținând în mâinile ei mici o fotografie veche. Era una din fotografiile pe care le adusesem din casa bunicii după ce am vândut-o. Acele fotografii erau tot ce îmi rămăsese. Figura mea, căci cu bunica semănam, îmi zâmbea din vremuri demult apuse. Era îmbrăcată cu o rochie strânsă pe talie și amplă în partea de jos, specifică anilor 50, albă, cu flori mari, violet. Deși fotografia nu era color, cunoșteam rochia din șifonierul bunicii. Când eram mică, abia așteptam să cresc și să o port. Inocenta de mine…

„E bunica mea, Ana, când era mai mică decât mine!”, i-am zis fetiței mele, care mă privea cu ochi mari, verzi. Copia mea fidelă. Copia fidelă a bunicii mele. Fetița abia dacă și-o amintea pe străbunica ei, dar era mereu prezentă în povestioarele mele despre copilărie.

„Ce inel e ăsta?”

Nu observasem. Bunica purta în fotografie faimosul ei inel cu piatra lunii, dispărut în urmă cu multe decenii. Cum de nu văzusem până atunci că acel inel apare într-una din fotografii? Niciodată nu sunt atentă la detalii! Până acum, o mică parte din mine a crezut că inelul e doar o invenție de-a bunicii Ana, să mă adoarmă când eram mică. Pe degetul ei strălucea minunatul inel, cel mai frumos inel pe care l-am văzut vreodată. Toată copilăria mi-am imaginat că îl găseam și îi făceam bunicii mele cea mai mare bucurie. Era un inel din argint, ca o floare ce avea în centru o piatră mare, piatra lunii. Umblă vorba prin familie că eram nepoata favorită a bunicii pentru că semăn cel mai mult cu ea și pentru că m-am născut în zodia care are ca piatră „ocrotitoare” piatra lunii. Nu s-a confirmat niciodată zvonul, dar e plăcut să mă simt specială.

„Seamănă cu talismanul tău, mami!”

Am zâmbit, trezindu-mă din reverie. Purtam o brățară handmade pe care pusesem, într-adevăr, un charm cu o floricică stilizată ce avea în centru o pietricică. Semăna doar ca idee. Dar chiar și așa, se pare că acel inel a avut o mai mare influență asupra mea decât mi-aș fi imaginat.

 

psmb0727

 

„Seamănă, puiuț, dar doar puțin. Pietricica inelului era albă-albăstruie, a mea e roz”, i-am spus, dezmierdându-i buclele blonde în timp ce o simțeam culcușindu-se mai bine în brațele mele. Se pare că aștepta mai multe povești despre inel. La urma urmei… de ce nu? Chiar dacă îi voi dezvălui detalii pe care doar eu și mama le știm. Dar sunt povești care merită să fie date mai departe, generație după generație.

„Avea bunica Ana 17 ani când l-a întâlnit pe Anghel. Era mai mare decât ea, un băiat brunet, cu ochi albaștri. N-am văzut niciodată o fotografie cu el, dar bunica mi l-a zugrăvit atât de bine, încât mi-l imaginez. Și știi de ce nu am văzut vreo fotografie cu el?”

„De ce?”

„Pentru că mămica bunicii nu era de acord ca fata ei să fie soția lui Anghel. Știi tu, scumpa mea, și părinții mai fac greșeli uneori. Și știu în sufletul meu că străbunica mea a regretat faptele sale, dar târziu, foarte târziu, când nu se mai putea repara nimic. Însă atunci a rupt toate fotografiile celor doi și a făcut-o pe bunica să se despartă de el. Probabil pentru că el nu era de aici și căsătoria lor ar fi însemnat să o ia de lângă ea, nu știu… dar s-a întâmplat.”

„Ce trist…”

„Da, iubita mea. Dar, vezi tu, toate fac parte din viață. Ei… și atunci nu i-a mai rămas bunicii decât inelul cu piatra lunii primit de la Anghel. A plâns bunica zile și nopți cu inelul pe deget, ba chiar ajunsese să îl ascundă sub pernă de teamă să nu dispară când  ea dormea. Însă, într-o zi, și-a dat seama că nu îl mai are pe deget. Slăbise și a crezut că i-a căzut pe undeva. Zadarnic l-a căutat. Nu a mai fost de găsit…”

„De-asta scormoneai peste tot când am mers luna trecută în casa lui buni?”

„De-aia! Asta fac de când eram ca tine de mică! Am căutat peste tot, până și în pod. În toate dulăpioarele, în toate crăpăturile, în lada de zestre a bunicii, peste tot… nu e. Se pare că, într-adevăr l-a pierdut în oraș.”

De fapt, adânc în sufletul meu, credeam că străbunica mea i l-a luat când nu a fost atentă și a scăpat de el. Dar deja e mult de procesat pentru puștoaica mea de doar 9 ani, chiar dacă povestea are iz de film.

Am adormit cu gândul la inel. Prin vise mi s-au perindat, pe rând, străbunica arătând  amenințător degetul spre bunica tânără, care plângea. Un tânăr chipeș cu ochii ca marea strângea pumnii a neputință, se întorcea cu spatele și pleca în necunoscut, ridicând din umeri. Apoi, bunica la 17 ani venea cu inelul spre mine. „E al tău”, îmi spunea.

M-a trezit vibrația telefonului. Am răspuns cu o voce răgușită, care nu părea a mea. Am ascultat înmărmurită ce mi s-a spus. Ca hipnotizată, am tras pe mine, la nimereală, o pereche de pantaloni, o bluză și am plecat.

Îmi jurasem că nu voi mai merge vreodată acolo, voiam să îmi amintesc casa bunicii așa cum era când am vândut-o. Dar în acea dimineață am mers. Casa nu mai avea geamuri, nici uși. Perdelele bunicii cu miros de ger nu mai existau. Mi-am șters cu degetul o lacrimă rebelă. Muncitorii se agitau prin curte. Casa bunicii urma să fie demolată…

Nervoasă, mă jucam cu charmurile de pe brățara handmade, în timp ce parcurgeam ultimii pași.

Noul proprietar m-a luat numaidecât în primire. Încercam să mă concentrez asupra lui și nu a ceea ce mai rămăsese din casă.

„Mă bucur că ați putut veni. Haideți aici.”

Am mers cu el câțiva pași până la o masă, de unde a luat un fel de vas albastru prăfuit, cu modele în relief și cu un capac metalic înfiletat. Inima bătea să-mi iasă din piept.

„Era sus, în soba din camera de zi. Când au dat jos capacul, l-au găsit. Bănuiesc că soba nu a mai fost folosită de zeci de ani, altfel nu ar mai fi fost asta aici.”

Am luat vasul cu mâini tremurânde, am mulțumit, am salutat și am plecat.

N-aveam stare să merg acasă. M-am oprit în parc. Speram ca în acel vas să fie ce îmi doream. Dar îmi era drag până și praful de pe el, îmi era milă să îl deschid. Așa deci… în sobă. De-asta o fi refuzat străbunica să mai facă focul acolo? N-o să aflu niciodată.

Am tras aerul rece al dimineții în piept și mi-am făcut curaj. Am scos capacul. Am fost dezamăgită. Nu inelul era acolo, ci un alt obiect. Îl recunoșteam și pe el din poveștile bunicii. Era o cutiuță muzicală în formă de inimioară. Interesantă și ea, dar nu era ce îmi doream. Cu toate astea, am luat-o cu grijă și am strâns-o la piept. Am ajuns acasă unde mă aștepta fetița mea. În loc de salut, i-am dat cutiuța. O merita. I se cuvenea.

 

technology-1005727_960_720

 

„A fost a străbunicii tale. Acum e a ta. Să ai grijă de ea, da?”

„E minunată, mami, pot să ascult melodia?”

„Bineînțeles, dacă mai funcționează mecanismul. Merg să îți fac ceva de mâncărică, da?”

Am mers în bucătărie și m-am apucat de treabă. Se pare că totuși mecanismul nu mai funcționa, pentru că nu auzeam nimic.

„Mami, uite!!!”

Tocmai sorbeam din cafea când am văzut că fata venea către mine, cu ochii mari. Am făcut doi pași spre ea, să văd ce îmi arăta. Cu mânuțele ei mici, a deschis capacul cutiuței muzicale. Am scăpat ceașca din mână, dar sunetul ei spărgându-se pe gresie nu a reușit să acopere sunetul inimii mele. Inelul era acolo.

 

 

Articol scris pentru SuperBlog 2019.

Sursă foto, video: Venda, Pixabay, Youtube.


7 gânduri despre “Dincolo de timp

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.