Vacanțe și ochi de căprioară

… deodată am simțit acea senzație familiară și supărătoare, ca atunci când sunt răcită și parcă mă trage cineva de stomac ca și cum ar fi un balon cu apă și apoi îl ia la palme, făcând să danseze prin el bruma de mâncare rămasă de la micul dejun. Totul s-a întunecat și am picat ca printr-un vârtej. M-am trezit întinsă pe nisip, sarongul îmi era sucit într-un unghi ciudat, o scoică mă julise deja în cotul drept, iar nisipul mi se lipise de pielea unsă cu ulei de plajă. Aveam nisip și pe față și prin păr și chiar și în gură. Nu îmi plăcea senzația. Am început să tușesc. Se pare că „cineva” în camera de hotel s-a jucat cu medalionul care mă ajută să călătoresc prin timp din când în când. Nici nu trebuie să îl port, suntem conectate printr-o forță pe care nu ar înțelege-o nimeni. De parcă restul ar fi ușor de crezut… și totuși se poate.

Cineva, în dreapta mea, mă împungea cu degetul în umăr, repetând într-un ritm enervant:

„Doamnă. Doamnă. Doamnă.”

M-am întors încruntată: „CE???”, am răspuns, uitând de bunele maniere.

Doi ochi mari, căprui, încadrați de o claie de păr creț brunet-roșcat mă priveau rugători. Mi-a părut rău numaidecât de reacția mea exagerată.

„Scuze… am căzut și mă doare cotul. Spuneți, vă rog”.

„V-ați așezat pe șapca mea…”

M-am ridicat și, într-adevăr, șapca ei cu stema unei echipe de fotbal era sub mine. Am scuturat-o de nisip, mi-am cerut scuze și i-am dat-o. Am profitat de minutul de liniște pentru a mă uita în jur. Eram în Eforie Sud. Aglomerație de nu aveai cum să întinzi o mână fără a scoate cuiva un ochi.

„Scuzați-mă”, i-am zis în timp ce o priveam cum îndrepta mâna spre o cutiuță cu cartofi prăjiți. „Ce dată e azi?”

„25 august ’88”, mi-a răspuns.

’88… uau, mi-a făcut-o de data asta. O priveam în continuare cum savura cu o poftă incredibilă cartofii care păreau mai degrabă fierți în ulei decât prăjiți.

„Scuze, doriți? Nu sunt cine știe ce, dar am o poftă…”, mi-a zis zâmbind șmecher, îndreptând privirea în jos pentru o secundă. Atunci am observat. O dodoloață de burtică se zărea deasupra slipului. Era însărcinată. Am felicitat-o. Părea la vreo 20 de ani, poate un pic mai mult, dar oricum, tânără în costumul ei de baie negru, din două piese, cu o bandă roz aprins pe sutien. Nu m-am mirat, știam că atunci fetele se măritau de pe la 19 ani de obicei. Mă uitam la ea cum mânca din cartofi și mă gândeam la prânzul pe care urma să îl iau pe terasa preferată din Tenerife. De obicei, „călătoriile” astea durează în jur de o oră, ar trebui să fiu înapoi până la prânz. Mă așteaptă creveți cu sos aioli și, cu ocazia sosului cu usturoi, iubitul meu va regreta că a umblat la medalionul ăla.

 

Tenerife-sunset-1024x671

 

„Nu, mulțumesc, tocmai am luat micul dejun! De unde i-ați luat?”

„De acolo!”, mi-a spus, arătând cu degetul spre un fel de beach bar rudimentar la câteva zeci de metri de noi. „Soțul e iar la coadă, să îmi ia și un suc. Vreți să vă așezați pe cearșaf? E loc.”

M-am așezat. Îmi plăcea fătuca asta. Am întrebat-o cum își petrec timpul prin Eforie. Mi-a spus că seara iau cina la restaurantul hotelului și că mâncarea nu e grozavă, cum nu e nici așa-zisul ceai de la micul dejun: o apă cu aromă de tei. Dar pentru că totul i se aduce la masă și nu e nevoie să pregătească ea, se mulțumește cu atât. Ziua o petrec la plajă unde ea se rumenește la soare, iar el joacă volei cu o gașcă veselă sosită tocmai de la Oradea. Mi-a spus că e și o discotecă prin zonă, dar nu s-a simțit în stare, fiind însărcinată. Nu erau prea multe de făcut, dar nu se plâng, pentru că de vreo doi ani încercau să ia bilete pentru concediu la mare și abia-abia au reușit, până atunci fuseseră alții mai rapizi.

Discuția a degenerat în momentul în care mi-a observat smartwatch-ul. Fusesem prinsă cu mâța în sac. I-am spus cine sunt, de unde sunt și ce caut acolo. A râs de mine cu poftă. Probabil îi păream o nebună, dar nu se ferea de mine.

„Și cum ai ajuns acolo?” – deja ne tutuiam, n-avea rost să continuăm cu politețurile.

„Cu avionul. Dacă vrei să mergi în vacanță în Tenerife, trebuie să iei avionul.”

A căscat ochii mari de tot. Pesemne se mira că erau așa… „la liber” călătoriile, având în vedere că în ’88 nu prea mulți reușeau să iasă din țară. M-a întrebat cum facem asta. Cum programăm. I-am povestit că acum există agenții de turism, cum ar fi Christian Tour. I-am exemplificat folosindu-mă de călătoria în care eram, de fapt, chiar atunci, dacă nu ar fi apărut acel „hop” neprevăzut. Cu fiecare lucru pe care i-l povesteam, ochii ei căprui deveneau din ce în ce mai mari.

I-am povestit despre internet, altfel totul ar fi fost în zadar. Când m-a întrebat ce e internetul (care deși exista deja, oamenii de rând din România nu aflaseră de el încă), i-am spus că am un calculator prin care putem lua contact cu alte persoane care pot fi oriunde, la doi pași de noi sau tocmai în Noua Zeelandă. Nu îi venea să creadă. Repeta încontinuu că nu există așa ceva, n-are cum.

„Și cum vorbești cu calculatorul să rezerve bilete?”

„Păi nu mai e cu bilete prin sindicat. Intru pe un fel de pagină unde sunt afișate oferte de tot felul. De exemplu, noi mereu căutăm oferte Early Booking. Chiar și vacanța asta în Tenerife e rezervată de anul trecut. Știi, așa e mai ieftin. Cumva, și aici ne îmbulzim să nu ne-o ia alții înainte, dar sunt oferte pentru toate gusturile și buzunarele. Uite, de exemplu, anul trecut am fost cu autocarul în Bulgaria, aici, aproape, la Sunny Beach. Am rezervat o cameră de hotel de unde vedeam marea în toată splendoarea ei… am plătit tot pe internet, cu cardul și gata! Puteam plăti și cash, dar e mult mai simplu așa”

Cu cardul? Ca în filme?”

„Exact! Doar că acum toată lumea are card, nu doar personajele din Dallas plătesc ice tea-ul cu cardul.”

A râs cu poftă, probabil urmărea la televizor acel serial.

„De căutat se caută ușor”, am continuat. „Doar răsfoiești paginile virtuale, ai fotografii cu hotelurile, fotografii cu exteriorul, cu interiorul, camerele, chiar și băile. Nu mai auzi de la cutărescu despre un hotel. Îl vezi tu cu ochii tăi. Eu, de exemplu, le iau la puricat, petrec zile întregi până aleg. Cel mai mult îmi doresc să am fereastra spre mare. Îmi doresc internet în cameră și aer condiționat, dar nu e imperios necesar. Internet avem și pe telefoane acum. Când găsesc ceva care îmi place, citesc recenzii pentru a mă convinge că e în ordine. După ce finalizez căutarea și găsesc acea ofertă pe gustul meu, din toate punctele de vedere, purced în a rezerva. Știi, poți plăti și în rate, cu un avans de minimum 20%. În plus, poți alege și o asigurare de călătorie, pentru orice eventualitate.”

„Și cum e în alte țări?”, m-a întrebat cu ochii mari, de căprioară.

„E foarte frumos. Avem ocazia să învățăm lucruri și obiceiuri de peste tot pe unde mergem. Luăm contact direct cu tradițiile și cultura, nu mai sunt lucruri pe care le vedem doar la televizor sau despre care citim în cărți. Uneori e ireal de frumos. Știi că am ajuns și în Bali și în Cuba? Știi cum e când decolează avionul și realizezi că tocmai ai pornit într-o nouă aventură? Nu știi la ce să te aștepți, dar ești încântat. Uneori alegem oferte all inclusive pentru masă, dar asta doar când mergem numai pentru leneveală. Dar de obicei alegem să colindăm străzile orașelor, ori chiar să facem mici excursii. Mergem pe jos kilometri întregi și după asta știi cum merge o porție de street food specifică locului și o halbă cu bere?”

„Sună iamiii!”

„Chiar e! Înveți atât de multe! Înveți tot ce nu e scris în cărțile pentru școală, pentru că trăiești totul pe pielea ta. Ești acolo, indiferent că vorbim despre locuri încărcate de istorie, sau pur și simplu locuri exotice, unde nu ai prea multe de făcut, dar înveți totuși despre gastronomie, oameni, chiar și animale și plante.”

„Și spui că asta se va întâmpla în viitor? Sigur?”

„Da, la mulți ani după Revoluție, vom deschide ochii.”

„Ce Revoluție?”, a făcut ochii mari la mine.

Dar deja începeam să simt cum ceva mă trăgea de stomac. Era timpul să o părăsesc pe noua mea amică.

M-am trezit în patul din camera mea de hotel din Tenerife. Briza mișca ușor perdeaua. Dragul meu era pe balcon, aștepta să mă întorc, probabil. Aveam deja un papuc de pluș pregătit să îl arunc după el, mai mult sau mai puțin în glumă. Dar am mai stat totuși câteva momente să rememorez întâlnirea cu fata cu păr creț și ochi mari, de căprioară. Aveam o senzație înțepătoare și persistentă că îmi amintește de cineva.

Câteva zile mai târziu, întoarsă acasă, am scos albumul mare cu poze din dulap. Aveam o singură poză cu părinții mei din primul lor concediu la mare. Am găsit-o și am rămas fără suflare când am recunoscut costumul de baie negru, din două piese, cu o bandă roz aprins pe sutien.

„Mamă, cumva acum 31 de ani a venit o nebună din viitor pe plajă la tine?”

„Da, dar în ziua aia am făcut și insolație și am crezut că am visat.”

Articol scris pentru SuperBlog 2019.


Un gând despre “Vacanțe și ochi de căprioară

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.