„Ai iubit vreodată pe cineva atât de mult încât, doar gândindu-te la el, nu îți poți reține lacrimile și ai sufletul plin de mirare că poate exista un asemenea sentiment? E infinit. Total.
Uneori mă întreb ce e mai greu într-o relație… să fii cel care iubește mai puțin, sau cel care iubește mai mult? Cred, totuși, că acela care iubește mai mult suferă mai mult, dar mai cred și că merită. Dacă ar fi să aleg, aș alege să-l iubesc eu mai mult, din nou și din nou, în fiecare secundă, chiar dacă uneori doare. Chiar dacă uneori mă supăr. Pentru el merită să trec prin orice.
Simt cum mă macin ca un castel de nisip numai când mă gândesc că într-o zi nu l-aș mai vedea. Nu l-aș mai auzi râzând. Mă îmbolnăvesc. Fizic. Dar, în mijlocul frământărilor mele, mă sună din cine știe ce motiv și râde. Și râd și eu. Râdem amândoi de toate nimicurile minute întregi, fără să scoatem un cuvânt. Cum să-ți explic mai bine…? Când râde băiatul ăsta, simt cum se vindecă ceva în mine. Simt cum bucățile sufletului meu prăpădit se refac. Se regenerează.
Sunt foarte puține lucruri care mă mai sperie, iar gândul că într-o zi el ar renunța la mine e primul.
Cum să trăiesc fără să-l aud?”
*foto: Pixabay
bibelou.wordpress.com 