Dubai

Situaţia a devenit serioasă abia după ce, a treia oară la rând, mi-au rămas câteva zile la sfârșitul salariului. Știam că nu e ceva deosebit de grav și, din păcate, prea mulți oameni se confruntă cu asta. Dar eu nu eram obișnuită cu lipsa banilor și nici nu voiam să renunț. Am pornit pe un drum, continui chiar dacă primesc palme pe parcurs.

Nici interviurile nu decurgeau extraordinar, dar nu mă dădeam bătută. La un moment dat aveam să găsesc un loc de muncă mai bine plătit decât cel actual. La urma urmei, știam dinainte să pun piciorul pe peron că acel loc de muncă era doar pentru început, până mă obișnuiam cu orașul, cu oamenii, cu noua viață. Nu voiam un job foarte bine plătit, dar care să îmi aducă motive suplimentare de stres, cum ar fi teama de a ajunge a doua zi la muncă pentru că nu mă descurcam în acel domeniu, astfel că am ales un job într-un domeniu cunoscut, deci care îmi era mai confortabil, însă trebuia să trag de salariu.

Dar era momentul pentru o nouă schimbare, trebuia să iau o decizie care îmi rupea sufletul, dar care îmi putea salva viitorul. Nu voiam să fac asta, dar nici cu coada între picioare nu aveam de gând să mă întorc. M-am gândit să închiriez casa „de acasă”. Acolo sunt toate amintirile mele, toate lucrurile mele care nu au încăput în două trollere și un portbagaj de Golf. Fiecare lucru cu care am crescut, fiecare decorațiune aleasă cu drag, fiecare locșor purta amprenta fericirii și confortului meu. Serile de cocktailuri cu Ioana, Ema și Delia. Duminicile cu tarte la cuptor și Netflix. Prima cină gătită pentru el, cu șorțul cu volane și inimioare, dar și un zâmbet din ureche în ureche. Dar nu, în amintirile alea nu trebuie să umblu. Încă dor.

Mi-a luat o săptămână până am hotărât că e decizia corectă. Între timp am căutat soluții pentru a depozita lucrurile personale pentru că nimeni nu dorește să închirieze o casă care nu poate fi decorată și personalizată după gustul propriu. Nu aveam unde să duc lucrurile. Nu erau extraordinar de multe, însă nici casa vreunei rude nu o puteam ghiftui cu lucrurile mele, nimeni nu ar fi acceptat asta. Alternativele erau să mai vând din ele, sau să găsesc un spațiu de depozitare. Să îmi vând amintirile nu îmi stătea în fire, astfel că singura opțiune reală era să găsesc unde să le păstrez. Dar șoc, în orașul meu nu exista așa ceva. Evident că nu exista, acolo nu există nici un club decent sau o bibliotecă. „Ciudată combinație de gânduri”, mi-am spus în timp ce scotoceam prin minte după idei.

Desigur că au urmat mesaje pentru prietenele care stăteau în București de ceva vreme și salvarea a venit de la Delia care și-a renovat apartamentul de curând și a fost nevoită să ducă o parte din mobilă într-o boxă de depozitare. „LaDepozit”, mi-a zis Delia scurt și la obiect, după cum îi e firea. „Au boxe de la 1,75 metri pătrați până la 28 de metri pătrați. Tu fă-ți bagajul, vedem cât e de mult și vorbim cu ei. Ai nevoie de servicii de transport? Vezi că oferă și asta contra cost. Dar nu cred că ai nevoie, vine Vlad cu duba. Spune-mi că încă nu mai păstrezi CHIAR TOATE tâmpeniile alea, te rog!”

În momentul ăla mi-a venit în minte momentul când, în The Big Bang Theory, Sheldon a dus-o pe Amy la un container de depozitare unde i-a arătat că a păstrat fiecare lucrușor ce i-a aparținut de-a lungul timpului. Și știam că Delia se referea la toate sticlele mele goale de parfum, jurnalele, revistele din liceu… păstram până și șervețelul pe care băiatul de care am fost îndrăgostită la 15 ani mi l-a oferit când cineva m-a jignit și am început să plâng. Păstram într-o ramă fotografia cu cel pe care-l credeam iubirea vieții mele, fotografie căreia Delia știu sigur că ar fi vrut să îi dea foc și să danseze în jurul ei. Da, Delia, am păstrat toate prostiile alea… dar prostiile alea sunt parte din mine și nu mă îndur de ele. Poate va veni o vreme când voi putea să mă lepăd de ele ca de o haină veche, dar momentul ăla nu e acum. Acum vreau doar un colțișor pentru ele.

Mi-am luat câteva zile de concediu și am revenit în orașul natal. Un week-end întreg am sortat și am împachetat în cutii și saci. Am păstrat șervețelul. A trebuit să arunc aspiratorul vechi care nici nu mai funcționa, dar șervețelul a rămas. Am aruncat o chestie dubioasă care nici nu știu la ce folosea, dar jurnalele stăteau bine într-o cutie. Rama a rămas, cu tot cu fotografie, pe fundul unui sertar. Dacă o găsesc cei care vor închiria apartamentul, sunt invitații mei să o facă mototol.

Între timp, Delia a luat legătura cu oamenii care închiriau boxele. Nu știu ce m-aș fi făcut dacă fata asta nu exista în viața mea. M-a ținut pe lângă ea ca o cloșcă, încă de când aveam 5 ani și eram colege la grădiniță. Tot ea mi-a dat detaliile despre acel spațiu, m-a asigurat că doar eu voi avea acces la boxa mea, că zona e supravegheată video în permanență și, dacă vreau să fiu mie la sută sigură (mă știa exagerată), îmi pot conecta și o alarmă personală la sistemul lor de securitate. „Dar să fim sincere, Maia”, mi-a spus, „cine crezi că o să vrea șervețelul tău plâns de la Andrei, că știu că l-ai păstrat, șmechero, sau serviciul de cești și blenderul? Ai impresia că hoții beau smoothie de spanac? Doar că nu există hoți. Nu intră nici picătură de apă în boxe, darămite hoții. Totul e safe”. Aveam încredere în ea, deci aveam încredere și în „oamenii cu boxele”, așa cum i-am numit.

Luni dimineața a sunat interfonul.

„Maia, următoarea stație e Dubai.”

„Poftim?”

„Duba-i pregătită, hai odată, deschide ușa!”

Articol scris pentru SuperBlog 2022.

Publicitate

2 gânduri despre “Dubai

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.