O stare

Mama lucra la un magazin alimentar. Eu eram în clasa a cincea și, după ore, mergeam uneori să o aștept până închidea. În seara aceea de decembrie, cu nori pufoși și zăpadă cernută parcă la comandă peste oraș, am ajuns amândouă acasă îmbujorate şi vesele. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să pornesc televizorul. Rămăsese pe un post generalist. Trebuie să fi fost în jur de 20:30, când începea filmul serii. Mama trebăluia prin bucătărie. A venit să mă cheme la masă și a rămas cu privirea fixată la televizor, unde personajele începeau să-și croșeteze povestea. Un prinț în America! Am citit pe program. Cred că e frumos filmul ăsta!”, mi-a spus.

Am mâncat rapid împreună niște conserve de macrou cu lămâie și pâine multă, caldă, delicatesa mea preferată pe vremea aceea și am fugit pe canapea să ne uităm la film. Mi-a plăcut atât de mult acel film, m-a impresionat atât de tare încât și azi îl privesc cu drag din când în când. De fapt, nu știu dacă filmul a fost neapărat atât de bun sau doar un factor care a influențat atmosfera de cald, sărbătoare și bine de la mine din casă. Probabil acesta e scopul filmelor de fapt: crearea unei stări. De aceea poate toate filmele din copilăria mea sunt parte din amintiri complexe, ce au în prim-plan serile în familie, când ne adunam cu toții și mâncam prăjituri de casă, popcorn sau chiar și semințe de floarea soarelui prăjite în tigaia mare de sub aragaz.

Un film e o stare. O stare pe care vreau să o perpetuez și eu. Când eram mică nu exista cinematograf în oraș, aveam televizorul mic, alb-negru, mai apoi color, dar tot micuț, nu existau cele care ne ocupau jumătate de sufragerie, de nu mai avem loc cu toții de televizor. Prima dată am mers la cinematograf la 15 ani. Dar când eram mică vedeam ce era la televizor, nu îmi permiteam mofturi, nu aveam de ales decât între posturi. Acum e atât de la îndemână să ieși cu cei mici la cinematograf încât mă oftic, pe românește, că nu am un copil să facem împreună toate lucrurile pe care le-am făcut eu cu ai mei și, bonus, toate pe care nu aveam cum să le fac. Îmi plac, ador filmele potrivite pentru toată familia, filmele care te destind, îți descrețesc fruntea și te fac să uiți pentru vreo două ore că ești adult și, o dată ieșit de la cinema, ai responsabilități al naibii de apăsătoare.

Acum trei ani am mers singură la un film. Eram doar eu și o fetiță cu mama ei în toată sala. E fain să ai curajul de a merge singur la film, dar mi-aș fi dorit să fie cineva și cu mine, sau să fiu și eu cu cineva. Luna viitoare, pe 23 decembrie 2022, va apărea un film pentru întreaga familie care mi-a amintit de copilărie și filmele care erau difuzate în perioada sărbătorilor și tare mi-ar plăcea să intru cu un om drag pe ușa cinematografului, să împărțim popcornul și să fim copii din nou pentru scurt timp. Chiar dacă afară Crăciunul poate nu va veni cu zăpadă, chiar dacă pe străzi nu vor fi copii cu săniile, chiar dacă sunt băltoace și nu am plătit încă factura la gaze. Pentru două ore, să fim din nou copii, să nu avem griji.

Ce dacă Lilu, Lilu, Crocodilu’ nu e genul de personaj pe care îl poți vedea oricând (sau… vreodată) într-un taxi pe stradă, sau plimbându-se prin parc, cu eșarfa roșie în vânt, dar e amuzant, nu? Să crezi pentru două ore că crocodilii cântăreți există. Ca atunci când erai mic și credeai că barza îți va aduce un frățior dacă puneai miez de pâine pe pervaz și nu venea frățiorul, dar veneau furnicile. E plăcut să te rupi de realitate pentru o vreme, iar dacă ai alături și oamenii dragi e și mai plăcut. Dacă aveți floricele și suc e deja vis! Și astfel creezi amintiri. Mai ales că filmul va rula subtitrat și dublat în limba română, adică și pentru leneși. Shhh!

O imagine din copilărie mi-a revenit ani de zile în minte și nu o puteam lega de absolut nimic, până nu am revăzut tot la televizor, din pură întâmplare, un film. Inelul se numea și era făcut după o carte de-ale lui Danielle Steel. Imaginea care îmi revenea încontinuu în minte era un soldățel de plumb atârnat într-un brad de Crăciun. Atunci când am văzut, ajunsă la maturitate, acea scenă, am realizat că aveam puzzle-ul complet. Filmul era despre o poveste de familie, o poveste de iubire din perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Mica prințesă e un alt film care m-a impresionat și l-am văzut de câte ori l-am prins la televizor, mai ales împreună cu tata. Iubeam filmele care mă emoționau, chiar dacă erau filme triste uneori, chiar dacă era vorba despre război. Atingeau o coardă sensibilă, probabil de atunci ar fi trebuit să-mi dau seama că voi scrie, că voi crea povești, poezii, stări și sentimente. Obișnuiam ca la începutul fiecărui film la televizor să îmi întreb părinții „e cu copii?”, deși nu aveau de unde să știe pentru că și ei le vedeau pentru prima oară, dar voiam să știu dacă-mi pot crea de la început un mediu confortabil, să mă identific cu vreun personaj. Chiar dacă uneori filmele nu erau cu copii sau poveștile copiilor din film nu erau unele tocmai vesele, eu continuam să pun aceeași întrebare mereu.

Apoi a venit vremea lui Leon, filmul pe care l-am văzut când eram încă prea mică pentru a înțelege despre ce e vorba, dar eram pasionată de colierul Mathildei. Târziu de tot, a devenit unul dintre filmele mele preferate.

Dacă filmele preferate din copilărie nu sunt toate comedii și holly jolly nu înseamnă că nu vizionam și comedii, nici nu are rost să pomenesc despre Singur acasă, care este pe buzele și în sufletul tuturor în această perioadă. Doar că așa eram eu și așa am rămas: sensibilă. Iar acele filme mi-au rămas tatuate în suflet și vor rămâne, probabil, pentru totdeauna.

Foto: InterComFilm, Pixabay.

Articol scris pentru SuperBlog 2022.

Publicitate

2 gânduri despre “O stare

  1. Cat de frumos ai povestit! Mi-ai trezit o multime de amintiri din vremea cand ma uitam la filme alaturi de parinti si de sora mea.
    Mi-am dus baiatul la cinematograf cand avea vreo 11 ani, sa vada Jurassic Park. E altfel cand vezi filmul pe ecran mare, cu sonor maxim si cu… sala goala, doar tu si copilul. 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.