Am o violetă albă căreia îi e puțin rău. E feștelită ca o bucată de hârtie pe care ai scris ceva ce nu ai mai avut curaj să arăți și apoi ai aruncat-o la coș, să scapi de dovezi. Frunzulițele ei verzi și cărnoase sunt acum plăpânde și unele au devenit galben-maronii. Încerc din răsputeri să o resuscitez pentru că o iubesc. Iar când iubești nu te dai în lături de la nimic. O îngrijesc cu calm, cu drag și cu blândețe și sper să-și revină. Îi vorbesc. Îi vorbesc în fiecare dimineață cu glas duios, în șoaptă, cu toată dragostea din lume. Îi spun cele mai dulci cuvinte pentru că ea e reginuța mea, bijuteria mea fragilă. Florile simt, știi? Ca și oamenii, florile simt iubirea. Iar iubirea nu trebuie să fie strigată pentru a fi simțită.
Florilor le vorbesc în șoaptă. În fiecare dimineață le mângâi frunzele și le spun că sunt frumoase. Florile îmi trezesc amintiri, sau, mai bine zis, îmi păstrează amintirile vii. Primii pomi înfloriți pe strada mea, mireasma lor în adierea călduță de primăvară… petalele mici și delicate formând un covor alb pe asfalt în perioada când se scuturau, lăsând loc micilor fructe…
Narcisele, zambilele și ghioceii din grădina bunicilor. Îmi amintesc cum intram pe poartă direct pe culoarul de flori de tot soiul. Era Rai. Era Rai nu doar pentru că era frumos și viu, ci era Rai pentru că era cuib. Cuibul de iubire și răsfăț. Fiecare duminică, fiecare sărbătoare erau petrecute acolo.
Cel mai mult îmi plăceau sărbătorile când se împărțea în amintirea celor plecați. Ironic, dar era plăcut. Sunt pomanagie de mică și asta doar pentru că nu ai văzut gurmandă ca mine. Îmi plăcea să-mi bag nasul în tăvile vecinelor. Vara mâncam 4-5 feluri de orez cu lapte și fructe, iarna tot atâtea feluri de pilaf cu pui și primăvara… ehe… primăvara era a Mucenicilor. Mâncam câteva feluri de mucenici buni, dulci și aromați până spărgeai puricele pe burta mea. Făceam broaște-n burtă și tot nu m-aș fi oprit din mâncat. Noi le ziceam măcinici și tot așa le zic și acum. De ceva vreme nu mai are cine să-mi facă diminețile de 9 martie mai dulci cu un castron mare de măcinici cu scorțișoară, iar rețetele sunt pierdute o dată cu gospodinele pricepute, dar asta nu înseamnă că eu nu pot duce tradiția mai departe. De pricepută-s pricepută, îmi trebuia doar un imbold. Și ce motiv mai bun decât pofta de amintiri dulci ale copilăriei?
Mi-am suflecat mânecile până la coate, am închis ochii și m-am pregătit psihic pentru dezastrul ce-aveam să-l las în bucătăre. Apoi am deschis ochii, nu știu dacă ar fi fost o idee bună să pregătesc bunătăți cu ei închiși, chiar dacă rețeta mea era adunată din mai multe rețete, de fapt… câte rețete ar putea exista pentru niște mucenici simpli?
Întâi am pus apa la fiert. Cam un litru jumate, pentru că doar am vrut să testez terenul. Când apa a clocotit, am adăugat 200 de grame de mucenici Băneasa. Am lăsat să fiarbă. N-am pus scorțișoara de la început, pentru că n-am găsit baton, doar pudră. 8 minute ar fi trebuit să las mucenicii să fiarbă la foc mic conform rețetei Băneasa, dar pentru că focul meu mic e mai mic decât al altora, am lăsat puțin mai mult, să fiu sigură. Am oprit focul și am adăugat aromele. Coaja rasă de la o lămâie, puțină esență de rom, puțină esență de vanilie, nucă multă, măcinată și scorțișoară. Multă și ea. Aproape am uitat că trebuie, ceva nu-mi mirosea cum trebuie – lipsea ceva! -, apoi mi-am amintit de elementul cheie și-am turnat… și-am turnat! Când toate aromele erau la locul lor, am pus capacul și am lăsat la infuzat. O oră, o oră și-un pic.
După ce m-am învârtit pe lângă o oală o vreme, am socotit că-i timpul, așadar am pregătit frumos o farfurie cu vârf. Desigur că am mai pus nucă și scorțișoară și în farfurie, noi aici nu ne încurcăm cu jumătăți de măsură!
Am mâncat doar eu, nu am martori că au fost sau că n-au fost buni ai mei mucenici muntenești, dar mi-am șoptit mie însămi ce bucătăreasă bună sunt. Cu drag, cum le șoptesc și florilor. Cu zâmbet, cum îmi păstrez amintirile. Cu căldură, cum prețuiesc tot ce e bun.
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2023.
bibelou.wordpress.com 