Demoni – Laura Nureldin

Demoni e o carte pe care am citit-o pe nerăsuflate într-o zi în care a plouat neîncetat. La fel ca azi. S-a potrivit de minune povestea Lisei cu atmosfera întunecată de afară.

laura nureldin demoniDemoni s-a lansat într-o zi de vineri, pe 13 octombrie, dar deja mi-o doream de când auzisem de ea. Am reușit să pun gheara pe ea relativ rapid și am devorat-o. Observați ce cuvinte dark folosesc, a? Dacă-s demoni, cum să zic de fluturași pe câmpii?

Buon. În primul rând mă bucur să văd cum stilul Laurei evoluează de la carte la carte. Prima mi-a plăcut, pe a doua am iubit-o, iar a treia e… mmmm, yummy!

Ca poveste, seamănă puțin, pe departe, cu Cartea Viitorului de Cecelia Ahern. Dacă ați citit-o pe-aia și v-a plăcut, Demoni e pentru voi clar!

E despre Lisa,  o fată bună și blândă care locuiește cu mătușa ei după ce părinții i-au murit într-un accident pe apă. Are un prieten foarte bun și toată viața înainte. În noaptea dinaintea aniversării celor 16 ani are un vis ciudat, în care poate respira sub apă. M, e doar un coșmar, își zice.

În ziua când împlinește 16 ani, primește de la mătușa ei o bijuterie veche, de familie, care teoretic ar fi trebuit să fie purtată chiar de mătușa ei, însă aceasta avea o alergie dubioasă la acel metal. Bijuteria era un lanț cu un pandantiv în formă de stea cu cinci colțuri, fiecare colț corespunzând unui semn: apă, aer, pământ și foc. Despre colțul numărul cinci… un mister. Încă. Ciudat e că din momentul în care începe să poarte steaua, nu reușește să o mai dea jos, e parcă lipită de piele, parte din ființa ei.

Observă că atunci când simte diverse emoții, ochii par că i se aprind și încearcă să îi ferească de privirile altora.

Totul se schimbă în momentul în care, sub influența acelui vis, încearcă într-o „tură” de înot să respire sub apă și descoperă că poate! Urmează o serie de vise în care poate controla vântul, focul și pământul, după fiecare vis descoperind că și în realitate poate să facă asta.

În vis îi și vorbește cineva, un el pe care nu îl poate vedea. Acea voce o irită teribil inițial, dar ajunge să-l cunoască pe cel care îi vorbește și descoperă cu ajutorul său lucruri care o miră, care o sperie și care o vor face să fie din ce în ce mai puternică. O luptătoare.

De exemplu, află că cel care îi vorbește se numește Yadiel și e un demon. Un demon din ăla adevărat, un înger căzut. Aflăm astfel că „nu toți îngerii sunt buni și nu toți demonii sunt răi”. Mi-a plăcut ideea, e interesantă.

Mai aflăm și că Lisa e de fapt o vrăjitoare, cea mai puternică din familia ei și cineva o vrea moartă. Cineva… răul. Pornește într-o mică excursie la New York alături de mătușa și prietenul său din copilărie, pentru a vizita casa bunicii sale. Singurul care știe despre realul scop al vizitei e prietenul său. În casa bunicii descoperă o carte veche, un Grimoire, în care au scris, pe rând, femeile din familia ei (vrăjitoare și purtătoare ale stelei cu cinci colțuri, din mamă în fiică).

Între timp, pentru diversitate, deh… i se mai plănuiesc și niște atacuri bietei fete, dar ajutată de Yadiel (cu care s-a împrietenit între timp) reușește să le pareze cumva.

Relația asta a ei cu Yadiel e interesantă, cu toate că stimabilul e un demon. Eu sunt mai ortodoxă așa, de felul meu, privesc cam în câș treburile astea cu demonii, iadul și altele ca ele, deci mi s-a cam zbârlit pielea pe mine când am citit detaliile legăturii lor, dar nu pot să spun că nu m-a captivat povestea lor. M-a impresionat caracterul lui Yadiel, o… ființă (?) care a sprijinit-o pe Lisa la fiecare pas, i-a suportat orice ieșire de adolescentă (incluzând măscăreli, știm deja că „scârbă” e un cuvânt des întâlnit în cărțile Laurei și tare îmi place să-l citesc :)) ) cu blândețe și iubire. Plus că i-am atribuit o imagine so damn hot în mintea mea.

M-a impresionat Lisa cu puterea și curajul de care a dat dovadă în multe situații.

Jonathan, prietenul Lisei m-a impresionat cu dragostea sinceră pe care o are pentru Lisa și decizia de a-i rămâne alături în ciuda situației în care se află aceasta. Serios, ce om nu fuge mâncând pământul când află că cea mai bună prietenă e o vrăjitoare puternică lângă care a apărut și un demon care zice c-o iubește? În ce univers? Uite că Jonathan a putut. Eu m-aș fi ascuns în peșteri în locul lui.

Demoni e o carte captivantă, cu multă acțiune, tot timpul se întâmplă ceva. Cartea se lipește de mâini ca steaua de pieptul Lisei. Nu are decât vreo 240 și ceva de pagini, fontul e măricel, e prea scurtă pentru gusturile mele, cred că e singurul său defect. :)))

Nu i-am putut da drumul, a fost o experiență interesantă și nu pot să spun decât atât: Laura, abia aștept Revertis!

P.S. Despre al cincilea colț al pentagramei aflați citind cartea.

Eu am luat-o de la Cartepedia, momentan nu mai e în stoc (când vă zic că e faină…), dar puteți să introduceți adresa de mail, pentru a primi un mesaj când va reveni.

Voi ce mai citiți?

Eu am o listă cât o zi de luni!

Pupicici!

 

Anunțuri

Iubire cu i mic – Francesc Miralles

Hello!

Tocmai am terminat de citit o carte interesantă și am zis să povestesc nițeluș despre ea, deși chiar nu știu cum, pentru că mi se pare atât de complexă…

Sunt cam în urmă cu povestirile despre cărți, așa că în perioada următoare o să mai vedeți astfel de postări.

După cum am mai spus, eu nu am cu cine să discut despre cărțile pe care le citesc, așa că va spun vouă, în speranța că o să va fac curioase și o să vreți să găsiți un moment de relaxare, cu o carte făină și un pahar de apă, ceai, vin, sau lacrimi de pinguin, ce vreți voi. 😀

iubire cu i micIubire cu i mic a lui Francesc Miralles mi s-a părut fascinantă, dar e acel gen de carte care nu mă îndeamnă să o termin într-o zi. Citeam un capitol-două (are capitole scurte, de două-trei pagini), mă opream, mă gândeam la ce am citit, mai făceam o pauză, îmi mai făceam de lucru (sau mai serveam o clientă, dat fiind faptul că eu citesc mai mult în clipele libere la serviciu) și iar mai citeam un pic.

Mi s-a părut că seamănă cumva cu Eleganța Ariciului, în sensul că se filosofează mult, personajul se gândește la viața să, o întoarce și o sucește în toate direcțiile până obosește. Diferența majoră e că Eleganța ariciului m-a deprimat cumplit (da, știu că e foarte lăudată, dar mie mi s-a părut deprimantă) cu toate că mi-a plăcut, iar Iubire cu i mic e atât de dulce și scrisă într-un ton mai optimist, sau cel puțin așa l-am interpretat eu. Probabil și pentru că personajul principal a fost trezit la timp din amărăciunea lui. Amărăciune e poate cam mult spus, dar omul trăia într-o singurătate și o monotonie cumplită, cred că aș fi crăpat de mult să fi fost în locul lui.

Iubire cu i mic e despre evenimentele mărunte care pot, asemenea unui bulgăre mic care o ia la vale, să fie motorul unor evenimente majore.

Cartea asta mi-a arătat că nu e nevoie să te chinui să schimbi viața cuiva, ci trebuie să poți să îi înseninezi un moment din viață, pentru că nu se știe ce lumină sau ce stare declanșezi în interiorul lui, cât să prindă curaj să schimbe singur ce e de schimbat.

Viața lui Samuel, un profesor universitar solitar, se schimbă când un pisic zgârie la ușa lui. Îi pune o farfurioară cu lapte, îl botează Mishima și din acel moment totul se schimbă. Apariția pisicului a fost factorul declanșator. Un eveniment atât de mic!

Asta duce la regăsirea fetei de care s-a îndrăgostit pe când avea 6 ani. Duce la o relație încâlcită cu ea, plină de zâmbete și nedumeriri, respingeri și apropieri. Cum se termină totul între ei, e de la sine înțeles că nu vă zic! :))

Farfurioara cu lapte duce la prietenia cu Titus, bătrânul care locuia deasupra sa și pe care se angajează că-l va ajuta să termine o carte cât timp acela va sta internat în spital.

Se împrietenește și cu Valdemar, bărbosul de la una dintre mesele de la terasa unde stă să aștepte să treacă Gabriela, iubirea lui. Valdemar se dovedește a fi un fizician cu niște concepții altfel despre Lună.

Sau cu Ruben, tipul care vine la terasă și bea o bere în fix 17 minute, după care pleacă, lăsând o monedă.

Iese cumva din cochilia lui și începe să îi placă.

Nu știu, mi s-a părut o carte delicioasă, pe care am savurat-o în porții mici. Nu e genul de carte pe care să o pot povesti pentru că în ea găsim multe cugetări, sentimente, dezamăgiri și speranțe. Ca în viață.

Și nici nu ar mai avea farmec dacă aș povesti-o cap coadă. Nu pot să spun decât că merită.

Văd că nu mai e disponibilă acum pe Cartepedia, dar merită să o pândiți.

Ca încheiere, vă las o melodie care mi se pare că se potrivește foarte bine cu tema cărții. Și, culmea, când am început să scriu articolul, era difuzată la radio. Enjoy!

 

Regii timpului, vol. 2: Eroare – Laura Nureldin

Henlo!

Am așteptat cu nerăbdare să citesc aventurile prin care a trecut Mora în al doilea volum din Regii timpului.

Regii timpului

Și nu am așteptat degeaba, pentru că am fost pe deplin mulțumită, ba chiar entuziasmată. Părerea mea despre primul volum o puteți vedea aici, pentru a înțelege mai bine despre ce vorbesc acum.

Ideea de bază e că Mora, profa de dicție, ajunge dintr-o greșeală în Persia Antică. Acolo îl cunoaște pe Xerxes, regele persan și devine soția lui. În final, se stabilește ca Mora să fie cea care călătorește între prezent și trecut pentru a fi cu iubitul ei soț.

În volumul doi, mașina timpului are o nouă „scăpare” și datorită unei fluctuații de curent o trimite pe Mora în Louisiana anului 1857. Acolo întâlnește un om care (aflăm mai târziu), gândindu-se la fiica lui dispărută, se milostivește și o ia acasă până va reuși să găsească locul unde își are „tabăra”. Care nu există, bineînțeles, dar ce îi putea spune omului? Că vine din viitor?

Ajunge în casa omului, primește camera fiicei dispărute, chiar și hainele sale și îi cunoaște pe cei doi fii ai bunului om care a adus-o acasă. Daniel, unul dintre ei, un om „de oraș”, face o pasiune pentru ea și, adevărul e că nici ei nu îi e indiferent. După câteva zile petrecute împreună la New Orleans, Daniel îi mărturisește în sfârșit sentimentele, însă ea se vede nevoită să îl refuze.

În plan paralel, aflăm cum Alex, omul de știință și prietenul Morei, încearcă să rezolve eroarea mașinii timpului pentru a o readuce pe Mora înapoi.

Pe de altă parte, și dispariția surorii lui Daniel e învăluită în mister, însă toate se vor rezolva în final.

Cum? Va trebui să citiți cartea. 😀

Mi-a plăcut foarte mult stilul Laurei, are un mod adorabil de direct de a se exprima, e un punct unde cred că ne asemănăm mult. :))) De-aia îi și aștept cu inima la gură fiecare carte.

Mi-a plăcut felul cum m-a ținut în suspans, făcându-mă să dau paginile rapid, pentru a vedea ce se întâmplă între Mora și Daniel, sperând să se întâmple, sperând să nu se întâmple… se simte între ei o atracție extraordinară. Sunt teribili ăștia doi și dacă nu ar fi fost Xerxes… ar fi făcut un cuplu magnific.

Am citit cartea în două zile, partea cea mai mare fiind gătată într-o zi ploioasă, cu cliente foarte puține. Se citește foarte ușor, stilul e lejer și modern, iar acțiunea e faină. Mora e de departe unul dintre personajele mele preferate.

Ce îmi mai place e detaliul de pe copertă. Pe coperta primului volum erau doi oameni, un bărbat și o femeie, amândoi cu fața. Aici, ea e întoarsă cu spatele. Poate pentru că e hotărâtă să nu dea frâu liber sentimentelor înfiripate în locul unde a ajuns accidental și decide să se întoarcă la soțul ei? Hm. Interesant.

Dacă vă tentează, o găsiți la Cartepedia, mi se pare că de cele mai multe ori au prețuri mai bune decât majoritatea.

Pupicici, ne citim curând!

Câinele, adevăratul meu prieten – W. Bruce Cameron

 Salut!

 

Am terminat de citit acum vreo două săptămâni Câinele, adevăratul meu prieten și am fost impresionată în cele din urmă.

 

Zic în cele din urmă, pentru că în primă fază, câinele ăla mi s-a părut cam prost. De obicei, în filme și cărți, câinii sunt prezentați drept ființe extraordinar de inteligente, sunt urcați cumva pe un piedestal, dar niciodată nu am citit o carte și nici nu am văzut vreun film unde autorul pare să pătrundă atât de adânc în mintea unui cățel, ca aici.

Povestea e spusă din perspectiva câinelui, nu îi dau nume încă, pentru că are mai multe. Cuțu ăsta mic prezintă evenimente normale sau intime din viață cu o naivitate dulce, înduioșătoare. M-a uns pe suflet modul de a povesti. E atât de scump că îmi dau lacrimile chiar și când îmi amintesc.

E un câine nătăfleț, da. Dar e atât de intuitiv și de șmecher încât nu am cum să nu îl iubesc!

Mi-a plăcut cum încerca să se impună în fața altor animale, Smokey, motanul sau Flare, iapa. Nu mi-a placuf, dar m-a amuzat (guilty!) cum avea el impresia că (aproape) toate celelalte animale erau proaste. 😂 Mai ales rațele. Avea o ciudă pe rațe de nu-ți imaginezi!

Pe scurt, povestea decurge așa: ăsta micu’ e un cuțu sălbatic care trăiește alături de frățiorii și mămica lui. La un moment dat, sunt prinși de niște neni care îi duc în Curte (așa urmează să fie denumit acel loc) unde Doamna are grijă de un număr impresionant de câini. Acolo, toți își știu locul, există un mascul dominant, sunt și căței mai mici, în fine, totul decurge lin. Cățelul nostru, parcă Toby îl cheamă inițial, încearcă să realizeze care e scopul existenței sale. Ajunge cumva la concluzia că trăiește pentru a o iubi pe Doamnă. Dar, într-o zi intră în conflict cu un câine agresiv din Curte, e rănit și în momentul în care Doamnei îi sunt luați toți câinii (avea mult prea mulți, după cum am mai zis), cățelul nostru e eutanasiat.

Supriza vine când, după „somnul” liniștitor, se trezește la viață, în alt corp, cu o altă mămica.

Deci nu acesta era scopul!

Când cineva îl prinde și îl încuie într-o mașină, sub un soare arzător, o femeie îl salvează și îl duce acasă. Fiul femeii, Ethan, are voie să îl păstreze, îl denumește Bailey și cea mai mare parte din acțiunea cărții se petrece în „ograda” lor.

Acum Bailey e sigur: scopul lui e să își iubească băiatul și să îi fie alături.

Rămâne cu el și cu familia să mulți ani de zile, până ajunge bătrân și bolnăvior și e nevoie să fie „adormit”. Își împlinise scopul.

Sau nu. Pentru că revine la viață în corpul unui ciobănesc german. În a treia viață devine cățelușă (yep, o cățelușă) polițistă, care cu experiență din viețile anterioare, reușește să găsească oamenii pierduți sau răpiți, bazându-se pe simțul mirosului ieșit din comun, reușește să salveze un copil datorită experienței căpătate în urma jocurilor de-a „salvatul” cu Ethan în lac. Poate asta era menirea lui, nu? Să salveze vieți.

Sau poate nu. Pentru că urmează o altă viață. Nu mai înțelege nimic. E plimbat de la un stăpân la altul până ajunge într-un loc cunoscut. Acolo, tot datorită mirosului, reușește să îl găsească pe… Ethan. Un Ethan bătrân și trist, dar e băiatul lui.

Atunci și-a dat seama că adevăratul lui scop era să îl regăsească pe băiatul lui și să îl ajute să fie fericit.

Și îl ajută. Dar nu spun mai mult, deja am spoilărit prea mult.
Finalul mi-a rupt sufletul, atât zic.

Acum vreau să văd și filmul (A Dog’s Purpose), dar laptopul meu se oprește după fiecare 5 minute de film. Pare bun, deși deja am sesizat diferențe față de carte.

Cartea întotdeauna îmi oferă o experiență mai bogată.

Ați citit cartea? Ați văzut filmul? Cum vi se par?

Pupicici!

Defecți – Cecelia Ahern

Salut!

Zilele trecute am terminat de citit o carte care m-a revoltat până în măduva oaselor, dar care m-a și emoționat și mi-a dat de gândit. După cum o spune și titlul, e vorba despre primul roman  „young adult” al Ceceliei Ahern.

Mă așteptam la o poveste ușurică, pentru puștoaice și, în mare cam asta e, dar privind mai profund situațiunea, e mult de gândit. Am ajuns să-mi pun întrebarea „da’ dacă lumea asta ar fi reală? Dacă regulile astea chiar ar exista? Ce ne-am face?”. Eu clar aș fi fost Defectă până în măduva oaselor, după regulile lor absurde.

Care-i duda cu Defecții? Păi.

Fetița asta, personajul principal, Celestine North, provine dintr-o familie bună, educată. Ea e o fată isteață de aproape 18 ani, foarte rațională, cumpătată și tot tacâmul. Îi place matematica și toate ideile din capul ei sunt logice, așezate frumos, ordonat. Prietenul ei, Art, e fiul unui judecător al Ghildei (aflăm mai încolo ce înseamnă). Familiile sunt vecine și prietene și inițial nimeni nu s-ar putea gândi că va urma… ce va urma.

În aceeași lume cu ei trăiesc și Defecții. E, Defecții ăștia sunt oameni care au făcut nasoale, dar nu nasoale demne de închisoare, ci nasoale de ordin mai… moral. De exemplu: decizii proaste în afaceri sau, cum a pățit-o vecina lui Celestine, drumul cu mama sa într-o altă țară unde e legală eutanasierea asistată. Chestiile de genul ăsta te fac să fii Defect. Ei, oamenii ăștia trăiesc printre Perfecții lui pește, dar după alte reguli, total cretine: nu au voie să mănânce tot ce vor, nu au voie să se strângă mai mult de doi (la concerte, spectacole, ședințe – tot timpul trebuie să fie un om normal între ei), nu au voie să părăsească țara, iar ceilalți oameni, cei care nu sunt Defecți, nu au voie să îi ajute în caz de ceva.

Cum recunoști un Defect? Păi practicile astea ne duc cu gândul la Franța celor trei muschetari: Defecții sunt înfierați. Dap, ați citit bine: înfierați. În funcție de prostiile pe care le-au făcut, sunt înfierați cu un D mare și frumos pe limbă, mână, talpă, piept, spate, palmă, sau tâmplă… delicios, nu? A, și mai poartă și o banderolă pe braț, că poate nu le observi cicatricile.

A se observa că până aici nu am fost prea impresionată. Mi s-a părut revoltător, enervant, total deplasat, imposibil și cum mai vreți.

Până când evenimentele au luat o întorsătură strigătoare la Cer. În drum spre școală, în autobuz, Celestine a observat un bătrân Defect care îi aducea aminte de bunicul ei și care nu avea loc pe scaun, pentru că două doamne care nu erau Defecte ocupau scaunele speciale. Bătrânul era bolnav și tușea înecându-se, dar nimeni nu mișca un deget, mai ales cucoanele de pe scaunele respective. Deși era interzis să îl ajute, Celestine le-a spus doamnelor să îl lase să se așeze pe scaunul ce îi era alocat, apoi l-a ajutat să se așeze pe un alt scaun, din cele pentru oamenii normali.

Nu v-am zis de Ghildă. E, Ghilda asta e organizația sau spuneți-i cum vreți, care se ocupa cu judecarea, numirea și însemnarea Defecților. Aveau și un fel de polițiști, Fluierarii, care se ocupau cu supravegherea și prinderea Defecților.

În momentul ăla, autobuzul s-a oprit și Fluierarii și-au făcut apariția. Rezultatul? Celestine a fost arestată și judecată. Tatăl lui Art a îndemnat-o să spună că a ajutat Defectul de dragul celorlalți pasageri, să nu care cumva să îi infecteze cu boala lui scârboasă. Dar în cele din urmă, Celestine, în sala de judecată, a spus că l-a ajutat pentru că îi amintea de bunicul ei și pentru că omul se sufoca, murea în fața lor și nimeni nu mișca un deget.

Atunci toate s-au sucit, mulți oameni o considerau o eroină, alții o urau și o considerau Defectă până-n măduva oaselor. A fost numită Defectă și condamnată la înfierare în 5 locuri (fiind bătut astfel recordul de vreo 3 înfierări la o singură persoană), astfel tatăl lui Art dorind să se spele de acuzațiile colegilor săi cum că ar favoriza-o pe Celestine pentru că e iubita fiului său. E un gest mizerabil și disperat, m-a scârbit până în adâncul sufletului. Și cum nu era de ajuns, în sala unde se făceau înfierările (cu anestezie totuși, atent supravegheate din punct de vedere medical) și-a făcut apariția marele judecător corupt și i-a cerut să se pocăiască ca să renunțe la însemnarea de pe limbă. Ea a refuzat și drept urmare, judecătorul și-a ieșit din minți și a ordonat înfierarea fără anestezie pe spate. Un al șaselea semn, așadar, despre care încă nu s-a aflat. Gest pe care cel mai probabil îl va regreta, pentru că avocatul lui Celestine a filmat tot și o jurnalistă, Pia, investighează cazul.

După toate astea, Art a fugit de acasă pentru că nu a suportat ce i-a făcut tatăl său iubitei.

Celestine e forțată să suporte umilințele pe care le suportă toți Defecții, să mănânce numai cereale, să fie testată zilnic pentru a se verifica dacă a mâncat și altceva, să nu ajungă după 11 seara acasă, să fie ocolită și batjocorită de așa zișii oameni perfecți. Perfecți, care la o adică se comportă ca niște animale scăpate de la circ.

În toată nebunia asta, gândul la Carrick, colegul Defect din celula alăturată de pe parcursul detenției, o alină. Un luptător. Un soldat, cum îl numește ea. Un om care nu a făcut nimic greșit, dar cu toate astea e însemnat. Carrick e un Defect Din Naștere, adică născut din părinți Defecți și crescut într-un centru special pentru astfel de copii. Copii care sunt crescuți și spălați pe creier până la majorat. Nu au voie să își caute apoi părinții și fix ăsta e defectul lui Carrick. A încercat să dea de ei și a pățit-o. El e, prin simpla lui prezență în cele câteva zile de arest, un sprijin pentru Celestine. Nu au schimbat replici, dar s-au privit și s-au încurajat mut. El i-a zis doar atât: „Te voi găsi.”

Și a găsit-o. La sfârșitul cărții.

Concluzia e una: nu suntem Defecți pentru că greșim. Greșelile ne învață să creștem. Dacă nu greșim, cum știm ce-i bine și ce nu? Prin greșeli evoluăm și învățăm pe pielea noastră ce să evităm.

Asta sper să demonstreze Celestine și Carrick în volumul doi. Sper să arate lumii că greșelile pentru care oamenii sunt înfierați ca niște criminali în serie nu sunt atât de grave și, deși poate s-ar impune sancțiuni și pentru astfel de acțiuni, nu ar trebui să fie atât de drastice încât să separe oamenii în două categorii, unde unii sunt Perfecți, dar în altă ordine de idei au voie să scuipe și să lovească Defecții… și Defecții, care pentru o greșeală sunt stigmatizați o viață întreagă.

Da, inițial mi s-a părut un pic trasă de păr. Dar încet încet m-am lăsat purtată de firul evenimentelor și am dat pagină după pagină cu sufletul la gură! Mi-a plăcut teribil de mult și abia aștept partea a doua despre care nu știam în momentul în care am comandat cartea.

Nici nu am stat pe gânduri când am auzit că a mai fost tradusă o carte de-a Ceceliei, așa că nici nu mi-a păsat de subiect. Era Cecelia, era bună. Și nu m-a dezamăgit.

În așteptarea volumului doi, dacă vă tentează, eu am luat-o de pe Cartepedia, pe acolo bântui în ultima vreme, cam au reduceri și, ce să vezi, femeilor le plac prețurile mici și serviciile de calitate.

Acum nu-mi iau gândul de la volumul doi, sper să se miște repede cu traducerea. ❤

Voi ce mai citiți?

Eu acum citesc Harry Potter. Iar. Și tare îmi e că vă mai procopsesc cu un articol în curând. Mwhhaahaha!

Pupicici!

 

Harry Potter și Copilul Blestemat – recenzie

Când citesc Harry Potter… e ca și cum m-aș întoarce acasă după o lungă absență. E ca și cum aș reîntâlni o persoană dragă după ani de zile și ne simțim de parcă nu a trecut nici măcar o zi. Harry Potter e adolescența mea și nu găsesc cuvinte suficient de calde care să exprime ce relație am avut și am și voi avea mereu cu aceste cărți.

Când eram în clasa a noua, am pus ban pe ban și mi-am luat primele trei volume, după ce deja le citisem la prietene. Dar așa sunt eu, îmi place să am lucrul meu. M-am oprit apoi, pentru că celelalte două volume (erau doar cinci atunci) erau prea scumpe pentru bugetul meu.

Am plâns de-am pocnit după ce am terminat al treilea volum, pentru că îmi dădeam seama că nu mai am decât două de citit și apoi se termină tot. Nu știam că vor mai urma încă două, nici nu cred că întrebasem pe cineva. Știam doar că am găsit cartea în care să mă pierd de realitate, în care să mă simt în lumea mea. Nu am fost niciodată acea puștoaică populară și iubită de toată lumea. Oscilam între măscărici și sălbăticiune, de-asta preferam să fiu eu cu mine și cu cărțile mele.

Citeam în ore, în pauze (căram cartea cu mine peste tot), acasă, al cincilea volum l-am luat chiar la București, într-un soi de cantonament (eram cu o colegă la Olimpia, la canotaj. Zilele alea au fost singurele, n-am ajuns sportivă, chill). Când am mers să îmi cumpăr al treilea volum, am luat în punguță și primele două volume, ca să vedeți cam cât țineam eu la cărțile mele. :))) Aș putea spune că Harry Potter mi-a deschis apetitul pentru citit.

Când a apărut a opta poveste, nu știu de ce nu m-am entuziasmat prea tare. Probabil pentru că povestea e scrisă sub formă de piesă de teatru (că la urma urmei asta și e) și nu e „pură”, de-a lui J.K. Rowling, ci au participat și John Tiffany și Jack Thorne.

Am avut varianta digitală, în engleză, dar mi-a fost lene să citesc. V-am mai zis că eu nu citesc cărți în engleză nici să mă pici cu ceară.

Timpul a trecut, cartea a fost tradusă și în română și interesul mi s-a aprins ușor-ușor, dar am tot amânat achiziția.

IMG_20170802_133052-01-1168x2080

Când am pus în sfârșit mâna pe ea, am plimbat-o și la munte, în speranța unor dimineți însorite pe balcon, alături de o cafea. Nu s-a întâmplat așa, pentru că nu am stat mai deloc în cameră.

Dar, odată întoarsă acasă, am și dat-o gata.

Îmi place în primul rând aspectul ei. E o carte grea, masivă, cu o copertă interesantă, cartonată.  Are 320 de pagini  și fontul mare, astfel încât se citește extraordinar de repede.

Dar să vă spun și ce nu mi-a plăcut! Păi ce credeați, că-i totul lapte și miere? Mnu!

Nu m-am acomodat cu traducerea nouă! Eu am citit-o de n ori în varianta veche, cu alte nume, denumiri, poțiuni și expresii. Acum mi-a luat ceva vreme până m-am prins că Mageamiii sunt Încuiații, Poliseva e Polipoțiunea, Cazanul Găurit e Ceaunul Crăpat, Mortivorii îs Devoratorii Morții și Herpetiliana e Reptomita. Când te obișnuiești într-un fel, e tare greu să te acomodezi cu alte lucruri. Au fost și lucruri ce nu mi-am dat seama ce reprezintă, așa că le-am lăsat în plata lor și nu mi-am bătut capul prea mult.

Mi se pare că Harry e încă un copil. Un copil mare, mai nou și răzgâiat și foarte obraznic. M-a șocat când s-a răstit la un moment dat la profesoara McGonagall și i-a vorbit pe un ton total lipsit de respect. Vulcanic a fost el mereu, dar era un copil. Acum, fiind un adult la 40 de ani, dă urât să zbiere ca un apucat la un om care i-a fost alături aproape toată viața.

Ron, pe de altă parte, a fost transformat într-un măscărici (nici în adolescență nu a fost el un monument de seriozitate) care ne dă de înțeles că-i place și să tragă nițel la măsea și, una peste alta, nu prea știe pe ce lume trăiește.

Dar, lăsând astea la o parte, cartea m-a cucerit. Mă așteptam să fie diferită, să o citesc greu (nu îmi place să citesc teatru) și să nu găsesc o poveste care să se lege strâns de evenimentele din trecut. Nu a fost așa. A fost de vis, pentru mine a fost chiar a opta poveste, o continuare frumoasă și captivantă.

În mare, se urmărește povestea lui Albus Severus Potter, fiul lui Harry. Nu prea îi place postura de fiu al unei legende, relația cu tatăl său e jalnică, Harry nu știe cum să-i intre pe sub piele și, dacă mă-ntrebați pe mine, nici măcar nu încearcă prea tare până la un moment dat.

Albus se înprietenește la Hogwarts fix cu Scorpius, fiul lui Draco Malfoy, un tip absolut adorabil și sensibil, total opusul tatălui său. Bine, mie Draco mi-a plăcut întotdeauna, dar nu mulți îl înțeleg. :))) Află ei doi cumva că a fost păstrat un Girotimp (ceva cu care poți călători în timp) și, cu ajutorul nepoatei lui Amos Diggory reușesc să călătorească de câteva ori în timp, scopul fiind salvarea lui Cedric Diggory. Din păcate, planul lor nu funcționează niciodatăși fac mai mult rău decât bine. Cum ar fi salvarea lui Cedric, dar în același timp întoarcerea lui Voldemort și domnia lui asupra lumii magice. În acea lume, Cedric devine Mortivor, iar Harry moare în Bătălia de la Hogwarts. Albus nu se naște și Scorpius ajunge vedetă printre puștii de la școală (total opusul lui, în lumea din care a călătorit spre trecut). O lume în care Snape trăiește și e la fel de bun cum îl știm. El e cel care îl ajută pe Scorpius. Cred că a fost momentul care m-a emoționat cel mai tare. Snape e personajul meu preferat, cel care dă dovadă ce loialitate la cel mai înalt rang și o mare, foarte mare iubire.

Bun. Practic, fiecare schimbare măruntă pe care o fac ei în trecut zăpăcește tot prezentul și bieții (bieții? Ha ha!) băieți nu mai știu cum să facă să pună toate evenimentele în ordine.

Situația se schimbă dramatic în momentul în care Delphi Diggory își dezvăluie planul diabolic. De fapt, ea nu e o Diggory și tot ce își dorește e reîntoarcerea lui Voldemort. De ce? Citiți cartea și o să aflați.

La un moment dat, îi blochează pe Albus și pe Scorpius într-un trecut foaaaarte îndepărtat, înainte de ziua când Voldemort i-a ucis părinții lui Harry. Familiile lor au reușit să afle că sunt hai hui prin timp, dar nu au habar unde și când, pentru a-i putea salva. Dar puștii descoperă o metodă ingenioasă pentru a-i anunța pe cei din prezent unde (și când) sunt, iar ei, cu ajutorul unui alt Girotimp reușesc să ajungă acolo și să îi salveze.

Și așa am spoilărit destul, vă las pe voi să călătoriți cu ei prin trecut și viitorul schimbat de câteva ori și, de asemenea, să descoperiți care-i duda cu această Delphi.

Voi ați citit Harry Potter? V-a plăcut? Vă tentează continuarea?

Dacă ar fi după mine, ar urma încă o carte. Și apoi încă una. Un infinit de continuări, să am ce citi până ajung babette.

Pana una alta, visez și eu. 😀

Pupicici!

 

Regii timpului – Laura Nureldin

Salut!

Azi vorbim despre o carte ce mi-a încântat ochii și sufletul săptămânile trecute. Nu, nu a durat săptămâni întregi lectura, doar că a fost concediul meu de două săptămâni la mijloc și nu am avut cum să o termin, așa că am citit jumătate înainte, jumătate după.

Pe Laura Nureldin o știu de la tv, prezintă știrile. O știu și de pe facebook, unde îi citesc cu drag postările istețe și tăioase. E o tipă superbă și extraordinar de deșteaptă și simpatică. Când am aflat că și-a lansat prima carte, am vrut musai să o citesc, știind cumva că îi voi regăsi personalitatea interesantă printre rânduri.

Nu m-am înșelat. Acum niște săptămâni am reușit să pun gheara pe Regii timpului (primul volum) – vedeți că încă e pe Cartepedia, are și o mică reducere.

CYMERA_20170803_204751

Îmi place coperta, imaginea e interesantă și exprimă cât se poate de clar ideea „poveștii”. Jumătate din ea, cu mâna în buzunarul blugilor, exprimând firea independentă și ușor rebelă. Jumătate din el, în ținuta sa antică, cu degetul întins, parcă poruncind. Jumătate din fiecare, împărțiți între două lumi, fiecare dorind și să rămână și să plece.

Mora e o profesoară de dicție în Los Angeles. Prietenul ei, Alex, e un savant care lucrează la o mașină a timpului. Îi reușește experimentul și chiar călătorește pentru scurt timp în altă perioadă.

Când Mora vrea să călătorească în Hollywood-ul din anii ’30, mașinăria dă brusc eroare și femeia ajunge în Persia Antică, pe vremea regelui Xerxes. E răpită de eunucii regelui și ajunge la palat, pentru că, ce să vezi, regele tocmai își alungase soția și căuta o nouă regină.

Mora ajunge să-l cunoască pe marele Xerxes (și să comunice cu el, pentru că studiase limbile antice și cunoștea persana) și reușește să-l apere de Artabanus, șeful Gărzilor, care încearcă să-l omoare. Regele e cumva fascinat de personalitatea ei, ba chiar o crede vrăjitoare. Pentru că o ține de mâini în momentul în care Mora se întoarce în prezent, ajunge și el în LA. Ba mai mult, moleculele li se amestecă și el poate vorbi engleza.

Regele e șocat de întâmplare, dar Alex și Mora îl lămuresc rapid. Alex încearcă să repare mașina timpului și reușește doar să îi trimită pe amândoi zilnic, pentru o scurtă perioadă, în Persia. Îndeajuns cât să rezolve ceva treburi, să se căsătorească, să strice planurile celor care vor să îl omoare pe rege (ba chiar și pe regină) pentru a ajunge pe tron.

Se îndrăgostesc. Simt emoții ce nu pot fi schimbate, se întâmplă lucruri ce nu pot fi uitate. Ar vrea să plece fiecare în lumea lui, ar vrea fiecare să rămână în lumea celuilalt. Ajung la o concluzie? Va continua relația lor?

Va reuși Alex să repare complet mașina timpului?

Dacă citiți Regii Timpului… veți afla.

Pe mine m-a captivat, am citit-o foarte repede.

Stilul Laurei e lejer și cotidian, m-a atras și nu am simțit cum au „zburat” paginile.

Spor la citit!

Pupicici!

Cel care mă așteaptă – Parinoush Saniee

Salut!

Am așteptat câteva zile după ce am terminat de citit cartea pentru că pur și simplu nu mi se așezau ideile. Nici acum nu știu exact ce o să scriu despre minunăția asta de carte, dar voi încerca să redau cât mai frumos ce impresie mi-a făcut.

Pentru că eu citesc și la serviciu, încerc să aleg cărți care pot fi citite ușor, nu genul Dostoievski sau Freud. Am citit Crimă și pedeapsă și am fost în depresie. Valabil și pentru Moș Goriot și cred că aș mai avea câteva „grele”.

20068219_1609144589115999_1640848134_n

De aceea am stat un pic în cumpănă cât am ales Cel care mă așteaptă. Mă așteptam la o carte scrisă într-un stil foarte conservator, greoi. Dar având experiența cărții lui Elif Shafak, Bastarda Istanbulului, am zis să încerc. La urma urmei, e o carte despre care am auzit păreri bune. Mama m-a împins și ea să o aleg. Și bine am făcut, pentru că ideile mele preconcepute s-au făcut bucăți încă din primele pagini.

Cel care mă așteaptă spune povestea lui Masumeh, o femeie din Teheran. Acțiunea se petrece parțial în anii de dinaintea revoluției din Iran, revoluție care va avea un mare impact asupra vieții și familiei lui Masum.

Crescută într-o familie cu trei frați, unul bețiv, afemeiat și violent, altul, mare credincios posomorât care aruncă ocheade fetelor și apoi se roagă pentru iertarea păcatelor și un frate mai mic rău și violent, Masum reușește cu greu să își înduplece familia să o lase să își continue studiile. Tatăl său e singurul care o înțelege și îi ia apărarea de fiecare dată, așa că Masum își vede împlinit visul de a putea studia.

Totul se schimbă când, trecând zilnic pe lângă farmacie, îl observă pe Saeid, un student la Medicină care lucrează acolo. Se îndrăgostesc doar din câteva priviri, dar relația lor nu trece niciodată de faza scrisorelelor inocente, pentru că Ali, fratele mai mic al lui Masumeh, o urmărește tot timpul și, dându-și seama că e ceva între ei, o pârăște părinților.

Mama sa, care îmi amintește de turcoaicele din seriale, o blesteamă și aruncă incontinuu vorbe urâte. Fratele Ahmad o bate până la sânge. Tatăl e dezamăgit și dezamăgirea sa o doare mai mult decât rănile cauzate de Ahmad. E închisă în casă, i se interzice să meargă la școală sau să o vadă pe prietena ei cea mai bună, Parvaneh, considerată în parte răspunzătoare pentru „idila” lui Masumeh.

Se hotărăște ca în curând să fie măritată. Unul dintre pretendenți e un nemernic și numai printr-o minune reușește să scape de această căsătorie. Vecina lor (și amanta lui Ahmad) reușește să îi găsească un pretendent mai acătării și căsătoria se stabilește numaidecât.

Hamid face parte într-adevăr dintr-o familie bună, oameni culți, cu stare. El e chipeș și extrem de cult. Mai mult, nu numai că îi dă voie să își continue studiile, dar chiar o îndeamnă să facă asta.

Totul pare un vis frumos, nu? Măritată cu forța, da, dar are acum un soț de toată isprava.

Sau nu. Pentru că Hamid are alte preocupări și interese. Dispare cu zilele, chiar cu săptămânile de acasă, participând la întâlniri dubioase cu prietenii lui.

Dacă m-a învățat ceva cartea asta, e să nu mă mai implic în politică nici la nivel de părere.

Hamid vrea eliberarea poporului, egalitate, drepturi. Și da, ei și cei ca el reușesc să răstoarne regimul. Cu un preț extraordinar de mare, dar se reușește. La un moment dat ajunge în închisoare, dar este eliberat și considerat un erou.

Pentru puțin timp, însă, pentru că cei care odată luptau de aceeași parte a baricadei, la un moment dat se despart, fiecare dorindu-și același lucru, dar considerând că e mai bine în felul său. De-asta zic că politica are multe fețe și nu merită să dau doi bani, pentru că la un nivel mult mai înalt, jocurile sunt făcute deja.

Masum, mai mult singură, cu unul, doi, apoi trei copii, reușește să se ridice după fiecare palmă primită din partea destinului. Face orice îi stă în putință pentru a o scoate la capăt și pentru a-și vedea copiii ajunși bine.

M-a uimit determinarea cu care a trecut prin viață, felul cum a luptat cu destinul de fiecare dată. A plâns. A căzut. S-a ridicat și și-a spus că nu se poate lăsa pradă disperării. Copiii ei o aveau doar pe ea, pe Hamid nu s-a putut baza niciodată. Îi erau dragi copiii, îi era și ea dragă, dar idealurile sale erau pe primul loc, iar ei îl încurcau. Nu era un om rău, din contră! Dar prioritățile lui erau cel puțin ciudate din punctul meu de vedere. Nu pot să înțeleg cum un om poate pune altceva, orice, înaintea familiei sale.

Ajunge din nou în închisoare, dar de data asta nu mai are același noroc și este condamnat la moarte. Masum află abia după ce l-au executat. Socrul ei nu rezistă la aflarea veștii. Moare.

Din nou singură, cu trei copii. Muncește, e în stare să stoarcă pietrele pentru viitorul copiilor.

În cele din urmă, fiul cel mare emigrează ilegal în Germania cu vărul său. E primit de Parvaneh, cu a cărei fiică se însoară în cele din urmă. Fiul cel mic merge la război, dar scapă cu viață din fericire. Se însoară și el. Fiica, mezina, urmează să se căsătorească și să se mute în altă țară.

Ajunsă la peste 50 de ani, Masum e în sfârșit liniștită. Dar ceva se întâmplă. Reapare Saeid, iubirea vieții ei.

Dar vă las pe voi să aflați finalul, citind cartea.

Mi s-a părut un roman scris atât de natural, de ușor de citit, am regăsit cumva stilul Cellei Serghi și asta m-a încântat.

E genul de poveste pe care o trăiești cu toți porii pe măsură ce o citești. M-a marcat cumva, așa cum m-a marcat Pânza de Păianjen. E un roman deosebit, extrem de realist, care merită fiecare moment petrecut citindu-l.

Din nou am făcut o alegere bună. Vă invit și pe voi să citiți Cel care mă așteaptă, eu de-aici am luat-o!

Iar dacă ați citit deja, vă aștept cu păreri!

Pupicici!

 

Un bărbat și o femeie – Jojo Moyes

Eu nu am cu cine să discut despre cărțile pe care le citesc. Prietene nu mai am aici în oraș, duduiu are gusturi complet diferite de ale mele și mama nu prea are timp să citească în ultima vreme. Poate doar, din când în când, câte o clientă mă mai „prinde” citind și ne punem la tală despre cărți.

De-asta vreau să scriu mai des despre cărțile pe care le iubesc (sau nu) și să schimbăm păreri sau recomandări. Din când în când se cere o evadare din lumea cosmeticelor, pentru a ne culcuşi frumușel în viețile și în pielea altor personaje.

Că iubesc cu tot sufletul ce scrie Jojo Moyes știți deja. Am citit Ultima scrisoare de dragoste și așteptăm cu nerăbdare să apară altceva în limba română. Mi-au dat lacrimile de bucurie când au tradus Jertfa iubirii (Fata pe care ai lăsat-o in urmă), apoi Înainte să te cunosc, apoi După ce te-am pierdut. Când am văzut că urmează să apară și Un bărbat și o femeie, mi s-a făcut pielea de găină.

Am luat-o de pe Cartepedia săptămâna trecută și am purtat-o câteva zile peste tot, că nu puteam să o las din mâini.

Jojo nu prezintă întâmplări fabuloase, supranaturale, în cărțile ei nu găsim mistere și extraordinar de mult suspans.

Dar prin stilul ei dulce, calm și natural, mie reușește să îmi atingă cea mai sensibilă coardă, mă emoționează până în adâncul sufletului și de multe ori mă trezesc izbucnind în lacrimi.

IMG_20170622_171221

Un bărbat și o femeie nu face excepție. Începutul cărții mi s-a părut cam lent, cam lipsit de acțiune și mă pregăteam să spun că mă dezamăgeşte. Dar nu s-a întâmplat. Doar mă pregătea pentru întâmplările cu adevărat importante.

În „rolul” lui Jess Thomas mi-am imaginat-o pe Emilia Clarke (Louisa din Me before you și Khaleesi din Game of Thrones pentru cine nu o știe după nume, iar pentru cine o știe, da, ființa aia minunat de simpatică și dulce). Mi se pare că îi vine mănușă personajul și nu puteam să o identific pe Jess cu nimeni altcineva.

Jess Thomas, mamă singură, lucrează ca menajeră în diverse case alături de prietena ei, Nat și, pe lângă asta, ca ospătăriţă într-un bar. Are doi copii, pe Tanzie (fetița ei) și Nicky (fiul soțului ei care dăduse bir cu fugiţii în urmă cu doi ani).

Tanzie are în jur de 10 ani (nu știu dacă se specifică vârsta exactă), e un copil cuminte și pasionat de matematică.

Nicky, vreo 16 ani, e un „adolescent gotic”, introvertit, care își vopseşte părul și folosește dermatograf negru și mascara. E un copil bun si sensibil, ușor ciudăţel, de aceea își tot ia cafteală de la „puii” familiei Fisher.

Ed, 33 de ani, e anchetat pentru că a dat unei iubite (pe care voia să o vada plecată) o informație confidențială legată de un soft pe care urma să îl lanseze firma sa, iar pe baza acelei informații și, de asemenea, pe baza unui cec de 5000 de lire, fratele „iubitei” a câștigat o mulțime de bani. Astfel că el se retrage pentru o vreme în casa de vacanță din Beachfront, unde îi este menajeră Jess.

In timp ce ea şmotruieşte prin casă, el se poartă destul de urât cu ea, mitocăneşte aș putea spune, dar asta doar pentru că e pur și simplu copleșit de acea anchetă și de posibilitatea de a merge la închisoare.

Se reîntâlnesc la barul unde lucrează ea, el se îmbată groaznic și Jess e nevoită să îl ducă acasă cu un taxi, pentru a nu-l lăsa să doarmă afară, în fața barului. Când se întoarce în taxi, pe jos găsește un sul de bani, în jur de 500 de lire, bani pe care îi ia, cu gândul să îi dea omului înapoi cândva. Dar momentan se folosește de ei, pentru că…

… Tanzie, fiica ei, primește șansa de a se înscrie la un colegiu prestigios, datorită talentului ei ieșit din comun la matematică. Însă nici cu bursa primită mama ei nu se poate descurca din punct de vedere financiar (uniformă, transport etc), așa că e nevoită să renunțe. O șansă în plus apare când fetiței îi e propusă participarea la o olimpiadă de matematică ce îi poate aduce un premiu de 5000 de lire, dar care are loc în Scoția, la aproximativ 900 de kilometri de orașul lor. Așa că se folosește de banii găsiți în taxi pentru a pune la cale o călătorie cu vechiul lor Rolls (fără vignetă, asigurare, care mai e și ros de șoareci pe interior) până în Scoția, cu speranța că fetița va câștiga la olimpiadă 5000 de lire și va putea să îi restituie lui Ed cei 500 de lire.

Astfel că împachetează cele necesare și pornesc la drum, evident, cu Norman, câinele imens al fetiței.

Întâmplarea face ca poliția să îi oprească pe drum pentru că circulau fără un far, iar Ed trecea prin acel loc în același timp.

S-a oferit să îi ducă până în Scoția, așa că au încărcat bagajele în Audi-ul său nou nouţ și au pornit la drum, cu maxim 60 km/h, pentru că fetița avea rău de mișcare.

De aici pornește un drum de câteva zile, cu peripeții, sendvişuri multe, un kebab dubios și multă vomă.

Cred că voma e singurul lucru care m-a deranjat în toată povestea asta. Prea multă! De prea multe ori! În ultimele luni sunt sensibilă la subiect! Dar am trecut peste.

Inițial, lui Ed i-a părut rău că s-a oferit să transporte acea familie de necunoscuți și, în plus, un câine care îi umplea mașina de bale, păr și care trăgea vânturi.

Încetul cu încetul au început să se placă și să se întristeze la gândul că în câteva zile vor părăsi acea mașină care le-a fost cumva casă. Între Jess și Ed începe să se înfiripe o iubire timidă, dar serioasă. Ed îl ajută pe Nicky să se apere de cei care îi făceau viața un chin doar pentru că era altfel. Cu Tanzie se poartă ca un tată, îi aduce o pungă plină cu ochelari de citit când fetița își sparge ochelarii și riscă să nu vadă nimic din exercițiile de la olimpiadă. Ba mai mult, face scandal pe holuri până reușește să facă astfel încât să ajungă ochelarii la fetița deja intrată în concurs.

Cu toate că cerul stă să i se prăbușească în cap, Ed reușește să fie un adevărat sprijin pentru mica familie zăpăcită. E genul de bărbat care mie îmi inspiră încredere, care oferă un adăpost unde să-ți lași în siguranță sufletul. Cu toate problemele sale cu legea, se simte de la un kilometru că e un om bun, care nu a dorit niciodată să rănească pe cineva. De aceea refuză să le spună părinților și surorii ce probleme are, cu riscul de a-i face să creadă că e nepăsător. Sora sa e furioasă pe el că nu vrea să meargă să-și vadă tatăl foarte bolnav, dar ea nu știe că el doar nu vrea să îi dezamăgească. Nu vrea să vadă dezamăgirea în ochii bătrânului său tată… dar alături de Jess… cine știe, poate situația se schimbă. Asta trebuie să o aflați voi din carte.

Jess, draga de Jess, e genul ăla de femeie care mută munții din loc pentru cei dragi. Cu două joburi reușește să își mențină copiii mâncați și curați. Nu știu cum, dar reușește și să fie enervant de optimistă, spunând că lucrurile bune se întâmplă oamenilor buni, deși destinul tot ține să o contrazică. E și foarte orgolioasă, are acel orgoliu al săracului, preferă să îi îndoape pe copii (și pe ea însăși) cu sendvișuri făcute din pâine și cașcaval la promoție în loc să accepte ceea ce le oferă Ed (măcar de dragul copiilor). Cumva o înțeleg, pe de-o parte e vina de a-i fi șutit acei bani, pe de altă parte e gândul că deja omul a făcut destule pentru ei…

Inițial am crezut că se va termina drumul, se vor întoarce acasă și își vor continua viețile. Dar nu, călătoria ocupă cea mai mare parte a cărții, ultimele pagini fiind rezervate evenimentelor (deloc plăcute, dar shhh!) ce au loc după ce revin acasă.

Câștigă Tanzie premiul la olimpiadă?

Ce a făcut tatăl copiilor în timpul în care a fost departe de familie?

Jess și Ed continuă relația?

Află Ed despre banii pe care îi ia Jess de la el?

Vă invit să descoperiți toate astea citind cartea. E atât de sensibilă, de frumoasă și de caldă încât merită fiecare moment pe care l-am petrecut citind-o.

O găsiți pe Cartepedia, aici. Spor la citit și atenție, în a doua jumătate e alertă maximă de lacrimi, să nu ziceți că nu v-am zis!

Iar dacă ați citit-o deja, aștept impresiile!

 

Pupicici!

Later edit: până mâine (inclusiv), pe Cartepedia aveți un voucher de extradiscount! 10%! Găsiți voucherul aici.

 

 

Fata din Brooklyn – Guillaume Musso

Salut!

TREBUIE sa va povestesc despre cartea asta!


A aparut de curand, la editura All. Stiam ca anual ei traduc cate o carte de-a lui Musso si o asteptam cu nerabdare. In sfarsit a aparut, dar am asteptat o oferta frumusica pentru ea, ca 50 de lei pe o carte inca nu ma lasa sufletul sa dau, oricat le-as iubi.

Am gasit-o in sfarsit cu o reducere de 15 lei, la Cartepedia. Am prins si cateva zile cu transport gratuit, am adaugat doua carti de-ale Ceceliei Ahern pe care nu le gaseam nicaieri si la ei aveau niste preturi faine de mi-a cazut falca. Am pus totul in cos si a doua zi aveam cartile.

Aveam deja Eleganta Ariciului si Panza de Paianjen (pentru a saptea oara, cel putin) pe lista, asa ca pe Musso l-am pus pe lista de asteptare pentru vreo saptamana.

Luni am inceput sa citesc Fata din Brooklyn (penultima aparuta, acum a lansat una noua, Un apartament la Paris) si pana marti pe la ora 10 nu am putut sa o las din maini.

Stiam la ce sa ma astept de la Musso. Mister, suspans, politie, crime, indicii, piste false, oameni rai ascunsi bine sub mastile lor radioase, oameni cu trecuturi obscure. Uneori, chestii supranaturale.

Dar de data asta, omul s-a intrecut pe el insusi.

Se dau personajele: Raphael Barthelemy si Anna Becker. Se iubesc de 6 luni, vor sa se casatoreasca.

El e un scriitor de succes (desi de 3 ani nu a mai scris o litera), ea un medic pediatru, o fata dulce, vioaie si buna. Totodata, discreta, si misterioasa. Pe tip il cam roade discretia asta a ei, banuieste ca femeia ii ascunde ceva dubios, asa ca o cam strange cu usa sa ii povesteasca.

Ea nu ii povesteste nimic, pur si simplu ii arata o fotografie cu 3 trupuri carbonizate si ii spune ca ea a facut asta. El pleaca din casa pentru a-si pune ideile in ordine, ea intre timp dispare.

De aici porneste o cursa disperata pentru a o salva pe femeia iubita si pentru a descoperi care e adevarul.

Anna, care de fapt nu se numeste Anna, are un trecut dureros si o experienta de viata care o forteaza cumva sa fie discreta si sa nu atraga atentia asupra ei.

A fost rapita la 14 ani si tinuta 2 ani prizoniera de un psihopat, un pedofil. Reuseste sa scape si de atunci viata ei se schimba, incepand de la identitate pana la profesia pe care o alege.

Nu ea e responsabila pentru moartea celor trei persoane, dar se simte vinovata ca nu a reusit sa le salveze. Cele trei sunt victime ale aceluiasi psihopat, fiind tinute in aceeasi casa anume contruita pentru ca „locatarele” sa nu afle una de cealalta.

Anna, pe numele ei adevarat Claire, e ajutata de directoarea unui colegiu si reuseste sa isi termine studiile si sa devina medic pediatru.

Revenind in prezent, Raphael afla toate astea ajutat de vecinul lui, Marc, fost politist.

Actiunea incepe in Franta, continuand pe strazile New York-ului, locul copilariei lui Claire.

Ceva din finalul cartii m-a socat, dar nu dau mai multe detalii, sa nu stric surpriza. Un anume personaj se dovedeste a fi mai implicat in toata povestea asta decat am fi crezut. Avand nasul extrem de sensibil si dezvoltat, l-am mirosit numaidecat, dar am asteptat sa vad ce-i cu el. Nu m-am inselat.

In ansamblu, actiunea e extrem de alerta, totul se schimba de la o pagina la alta, apar indicii noi, personaje noi, iar toate astea m-au facut sa nu las cartea din maini. De obicei citesc la serviciu cand nu am treaba si nici prea multe cliente, dar de data asta am adus cartea acasa si am citit pana seara tarziu.

Musso merita toti banii pentru ca reuseste sa captiveze, iar asta e foarte important pentru mine. Degeaba o carte e foarte buna si plina de invataminte, daca nu reuseste sa ma prinda cu actiunea sa.

Si gata, daca am citit si Fata din Brookly, nu imi ramane decat sa astept anul viitor noua carte, Un appartement a Paris. Se pare ca e o continuare a romanului Chemarea ingerului. Se anunta a fi ceva bun bun!

L-ati citit pe Guillaume Musso? Va place?

Ce roman de-al lui v-a placut cel mai mult?