Agentul 00H(ater)

Într-o zi, mai… pe subseară, mergeam în ritm alert, cu gândul la ce-o să găsesc la eveniment. Un colț de eșarfă îmi ieșea din geacă, dar n-aveam timp de el. Am ajuns ciufulită și transpirată, dar mi-am făcut intrarea cu grație. În sală, semiîntuneric. M-am așzat la o masă din fundul încăperii, când m-am pomenit cu un munte de om lângă mine.

„Nu vrei pască?”

„Cin’ să pască?”

M-am uitat chiorâș. L-am cunoscut după voce, după port… m-am dezmeticit și am zărit pe masă o farfurie plină.

„Ouă roșii n-au? Mănânc pasca goală?”

„Tu ai impresia că-i curs de încondeiere aici? Au pişcoturi. Ultima ofertă.”

Am început să râd. Era Emil, blogger partener SuperBlog. Când mă fac mare, vreau să fiu ca el. Mai ușor ți se deschid ușile când ești sigur pe tine, nițel narcisist și hater. Dar na, sunt și eu novice. Învăț de la el. De-asta am și dat curs invitației sale la eveniment. Să ies din renumita zonă de confort. Nu-ți poți etala ce ai mai bun dacă stai numai în umbră.

N-am apucat să mă bucur de pască. M-am pomenit trasă de o aripă printre mese. Am lăsat felia mușcată în farfurie și am mers după el, molfăind un dumicat. Și iată-ne pe amândoi, ca doi clovni în mulțime, mergând din masă în masă.

„Asta mică e urmașa mea.”, le zicea tuturor.

Am pufnit. Mai târziu l-am întrebat la ce se referă și am mai pufnit o dată când mi-a răspuns că îi place stilul meu de heităreală, dar mai am multă pască de mâncat până să-l ajung, așa că trebuie să ia atitudine, să nu apuc pe căi greșite. Cică m-a văzut că-s cam blândă-n viața de zi cu zi și parcă nu-i bine. Trebuie să ies din cochilie și să-mi exercit heităreala și live, nu doar în împărăția bloggingului. Pasul unu, atitudinea.

M-a târât pe la mesele bloggerilor mari și chiar pe la mesele vedetelor făcând tot felul de glume și recomandându-mă drept „mini me(nunata)” sau ceva de genul ăsta. I-a făcut pe toți din trei vorbe să intre pe blogul meu și să-mi citească dudele. La început m-am simțit aiurea, recunosc, dar la urma urmei, când ți se dă o șansă, te ții strâns de ea. M-am relaxat și am profitat de ocazie. Și de drob. M-am întors la masă și am găsit și drob. Să fii așa spiritual te epuizează până la urmă, deci trebuie ceva carburant serios. Am luat un pahar cu vin și mi-am umezit un strop buzele. Nu voiam să beau mai mult, că după două pahare mi se închid ochii de parcă aș auzi un cântec de leagăn, șoptit cu glas duios în urechea stângă.

Când credeam că am scăpat, m-am trezit cu o hârtie în față.

„Poftim”, mi-a zis. „Scrie-ți aici în chenar datele, numele, blogul, câtă pască ai mâncat, astea.”

M-am conformat.

„Felicitări, asta-i prima ta carte de vizită. Pasul 2: fă-te cunoscută.”

Eram epuizată. Trecuseră trei ore și simțeam nevoia să dorm. Nu-s obișnuită cu evenimentele și mă simțeam copleșită. Dar Emil are prostul obicei de a etira orice moment şi tot nu am scăpat de prezentări, glume, ironii și alte alea, așa că seara s-a prelungit.

Când am dat în sfârșit semnalul de plecare, mi-a făcut un semn cu cotul.

„Fii atentă. Ţi-am făcut vânt în lume. Aștept răsplata. O cămașă înflorată de la frații indieni, zece mici și un metru de bere.”

„Să nu uiți să o porți descheiată la ultimul nasture. Auzi, da’ pişoturi… nu vrei și pişcoturi?”

„Fără pişcoturi. Din alea îmi aduci cand te faci mare și înveți să pişcotăreşti calumea.”

„Am înțeles. Maestre.”

Am plecat. Oare ce și-o fi pus în gând? Să mă transforme în Agentul 00H(ater)? Te pomenești că ăsta-i pasul 3.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.

Natural ambalat? Se poate!

Când ai două zile libere, ce poți face pentru a petrece momente de neuitat? Poți să dai o fugă până la mare. Sau la munte. Există și city break-uri dacă te simți în stare.

Sau ai putea să chemi două prietene din copilărie și să faceți un dezmăț ca între fete. Nu știu voi ce ați face, dar eu asta am avut în plan week-end-ul trecut.

Am cumpărat ingrediente pentru margarita, Andra a venit cu crănţănelile și Denisa cu ideea de activități: salon de înfrumuseţare la domiciliu. Am ridicat o sprânceană când am auzit-o, dar fie, o las să își desfășoare în liniște noua pasiune, adicătelea tratamentele naturale pentru ten și corp. De ce să supăr fata?

Ora 7 a venit, fetele au sosit, am pornit un film, am băut un cocktail și ne-am amintit cum ne jucam în fața blocului și ne trăgeam de codițe când nu ne mai înțelegeam. Eu încercam să amân momentul încercării Denisei de a face din sufrageria mea salon de înfrumuseţare. Biroul arăta ca o masă împărătească, de parcă urma să pornim ospăţul, nu să punem toate alimentele (și nu numai alimente) pe față.

Gata! Denisa noastră s-a ridicat instant de pe fotoliul sac, strigând „Beauty tiiiimeeee!”.

M-am uitat spre birou. Denisa și-a prezentat arsenalul.

„Avem așa: tărâțe de grâu pentru exfolierea blândă.

Acolo, în borcănelul mic am amestecat zahăr brun cu miere. Exfoliant natural pentru buze! Nu e extraordinar?

Dana, ia mâna de pe struguri! Tăiem boabele felii miiici mici și le aplicăm pe ten. Voi știți câți antioxidanţi conțin? Nimic nu știți!

Castravetele îl feliem și îl punem sub ochi. Și pe ochi. Revigorează pielea!

În sticluță nu e pălincă, stați calme! Avem acolo ceai verde. Ai un recipient curat cu pulverizator? Mă, voi știți cât de bun e ceaiul verde pentru ten? Mai ales pentru tenul gras!

Dar înainte de toate, tadaaaa! Ulei de cocos, să vă dați măștile alea jos de pe piele, că altfel nu putem să începem răsfăţul.”

Şi acolo? – am întrebat, arătând spre o sticluță mică.

„Ulei de ricin, deșteapto! Să îți fortifieze unghiile alea, poate nu le mai rozi!”

I-am urmărit cu atenție pledoaria și nu am putut decât să mă conformez. Cu toate că pentru mine era cam mult. Deranj prea mare, ingrediente prea multe… ca să nu mai vorbim despre cât o să dureze!

Am aplicat uleiul de cocos pentru a ne demachia, am scăpat cu greu de unsoarea de pe ten, apoi am folosit scrubul natural. E adevărat că mi-a lăsat tenul fin, dar mi-a lăsat si ditai stratul de tărâțe pe covor. Gomajul cu zahăr și miere chiar mi-a plăcut. La propriu. L-am mâncat.

M-am uns cu strugurii și mi-am pus feliile de castravete pe pleoape și în zona cearcănelor și am stat așa până mi s-a urât.

La sfârsit am pufăit de două ori cu sprayul cu ceai verde, iar tenul meu arăta chiar bine, de ce să mint? Nu pot spune același lucru despre sufrageria mea, care arăta ca după bombardament. Tărâțe pe jos, boabe de struguri căzute după si prin spațiile dintre imbinăturile canapelei, fotoliul uns strategic cu ulei de cocos cât să se vadă 200 de ani de acum încolo… un dezastru.

Denisa mă privea învingătoare. Era timpul să-mi scot armele. Am fugit cu halatul fluturând până la dulăpiorul cu secrete din baie și m-am întors cu brațele pline cu produse cosmetice.

„Poftim, Denisa. Uite aici. Nu, nu te panica. Farmec e o marcă de încredere pentru mine. Putem face tot ce am făcut până acum și fără să distrugem casa. Doar pentru că nu le-ai cules tu din grădină, nu înseamnă că nu conțin ingrediente naturale.

În loc de uleiul tău de cocos, putem folosi foarte bine apa micelară cu orhidee. Nu pătează textilele și hidratează și calmează pielea.

531-farmec-apa-micelara-2

Vezi tu sprayul ăla cu ceai verde? Cât timp pierzi să îl faci, să îl strecori, să îl răcești, să îl torni în sticluță? Uite aici, Crema-gel matifiantă cu bambus are o textură lejeră care nu îți încarcă deloc tenul, în plus, are efect antiinflamator și astringent.”

538-farmec-crema-matifianta-50-ml-cutie-2

Am întins mâinile către ea, să-mi vadă noua manichiură perfectă.

„Ziceai ceva de unghii? Uite-le! Am și pentru ele un remediu. Crema pentru mâini și unghii are extract de argan. Hidratează, energizează și împotriva exfolierii. Acum… mai zi ceva!”

Am pus-o pe gânduri. Parcă ar fi vrut să spună ceva, dar îi dădusem șah mat. I-am explicat că există alternative și că trebuie să avem încredere în cosmetice, mai ales când vorbim despre o marcă prietenoasă ce folosește ingrediente naturale. Unde mai pui că e vorba despre o marcă românească, deci găsim pretutindeni produsele și dacă nu le găsim, le putem comanda foarte ușor și rapid pe internet.

Astfel ne asigurăm îngrijirea optimă, cu un minim efort, nu trebuie să „bucătărim” pentru a putea beneficia de proprietățile lor și avem siguranța că nu stricăm nimic prin casă atunci când le folosim. Și nici nu trebuie să cărăm manualul de botanică după noi.

SUPER_BLOG_orhidee-768x768

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.

Sursă foto: super-blog.eu, farmec.ro.

Emoții

Când ești mic, schimbările nu te afectează foarte mult, treci dintr-un loc în altul, dintr-un anotimp în altul, dintr-un grup de prieteni în altul (grupul de la grădiniță versus grupul de la bloc), acumulând doar ce e mai bun. Când ai ocazia, desigur.

Eu am fost un copil crescut în casă și prin fața blocului, călătoriile nu făceau parte din activitățile familiei. Vară de vară așteptam cu ochii cât cepele să se întoarcă prietenele de la mare, să am și eu cu cine mă juca. Dar mă și înfuriam când le vedeam fluturând albumele cu fotografii din vacanță. Aici era ea cu Albă ca Zăpada. Aici era ea și căluțul. Aici era ea și colăcelul.

ACOLO eram eu și nu plecam nicăieri. Între timp, îmi croiam și coseam de mână un costum de baie, că poate vara următoare va fi cu noroc. Nu a fost. Posibilitățile erau limitate și din punct de vedere financiar, dar și ca surse de informare. Acum, chiar și cu un buget mai redus, accesezi un motor de căutare unde poți compara tarifele biletelor de avion și ale ofertelor turistice și alegi cea mai convenabilă variantă. Pentru că, în ziua de azi, nu e atât de costisitor să călătorești.

Pe atunci, nu aveam decât o vacanță în albumul cu amintiri. Prima vacanță, cea care m-a marcat și m-a făcut să iubesc marea. Pentru totdeauna.

Era în ’92 și plecam cu ciu-ciu-ul la Eforie Sud. Aveam cameră cu vedere la mare, într-un hotel enorm. Aveam doar 3 ani, dar îmi amintesc totul ca și cum ar fi fost ieri. Am încă de atunci mirosul nisipului ud și al mării sărate în nări. Am trăit cu el, ca amintire și ca speranță, ani de zile. Filmul acelui concediu mi se derulează în memorie de fiecare dată când mă gândesc la mare și la vacanță. Cum construiam castele pe plajă sau beam din ceaiul slab ce ni se oferea dimineața la restaurantul hotelului. Cum am fentat „pozarul” care cerea bani pentru o fotografie într-un anumit decor. M-am așezat în fața decorului cu o mutră inocentă și tata m-a fotografiat din spatele omului. A fost subiect de glume ani de zile!

Eram un copil capricios si incăpățânat. Când voiam ceva, trebuia să se întâmple pe loc și exact cum îmi doream, altfel era jale. Mă puneam în drum, băteam din picior și zbieram cât mă țineau plămânii. Dacă mă gândesc bine, la fel sunt și acum, doar că mi-am cizelat reacțiile.

Îmi amintesc o zi anume… voiam neapărat la caruselul cu avioane. Era o zonă mică, doar cu acel carusel care în loc de călușei avea avioane și încă unul cu mașinuțe. Era sus, pe faleză. Era ora prânzului, soarele dogorea și trebuia să ajungem în cameră. Dar pentru că voiam musai să mă opresc acolo, m-am oprit. În zadar s-au chinuit părinții mei să mă îmbuneze. Să mă ademenească. O înghețată, o bomboană, o cărticică… nimic. Stăteam acolo și voiam la carusel.

Un singur lucru le mai rămânea de zis.

„Vii in momentul ăsta sau plecăm fără tine.”

Am rânjit. N-aveau cum să plece. Și totuși, iată-i că se întorc cu spatele și pleacă.

Speriată, am pornit fuga, cu piciorușele goale,  după ei. În momentul ăla, tata s-a întors și mi-a surprins într-o fotografie… esența.

IMG_20170410_195140

O urmă de încăpațânare și teama că mă lăsa singură acolo, în mijlocul drumului. Pentru că, la urma urmei, asta sunt eu. Căpoasă până la Dumnezeu, hotărâtă când vreau ceva, dar deschisă la negocieri atunci când simt că pierd. Fotografia asta face deliciul întregii familii de 25 de ani, încă ne amintim cu drag vacanța la mare și povestim pățaniile de atunci. Primul concediu în 3 nu se uită niciodată!

Am revăzut Eforia în 2001 și am găsit-o la fel cum o lăsasem în 1992. Liniștită și curată. Am regăsit până și caruselul cu avioane cu care mă jucasem la 3 ani. Timpul… ori a stat pe loc, ori l-am dat eu înapoi cu puterea minții.

Când mă atașez de o persoană sau un loc, rămân fidelă până în pânzele albe. De aceea am preferat mereu să revăd în fiecare an locurile dragi, odată ce am devenit adult. Poate pornește din setea aia de copil, dorință ce nu a fost îndeplinită în vremea copilăriei. Dar nu e niciodată prea târziu pentru a face primul pas pentru un vis și mai mare, când va fi să-l am. Mă gândesc că bunică-mea a văzut marea prima dată la 75 de ani. S-o fi văzut ce se distra făcând fotografii cu punkerii din Vama Veche!

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.

Inelul de respiro

Mă îndrept grăbită spre serviciu. Fug de norii amenințători ce se apropie din ce în ce mai repede. Ah, pe cine mint aici? Fug pentru că iar am întârziat vreo 10 minute.

Cardiganul îmi stă strâmb, am o mânecă suflecată până peste cot, iar cealaltă îmi acoperă și degetele. Nu am avut timp (din cauză de eyeliner) să îmi calc blugii și pantofii mă strâng. Dar merg înainte, cu speranța că nu voi primi o papară pe cinste.

Vreau să traversez strada, mașina care se apropie încetinește cât să trec. Pun piciorul pe trecerea de pietoni, arunc un ochi spre mașina albastră și o văd că pornește din nou. Scot un țipăt scurt și dau un pas înapoi. Exact în acel moment, amețitul de șofer pune frână. Coboară din mașină speriat și mă întreabă dacă am pățit ceva.

„Nu am pățit nimic, netotule, doar m-ai umplut de nervi și am întârziat și mai mult. Cască ochii mai bine data viitoare!”

Și a început și ploaia!

Mai fac cățiva pași și încerc să îmi amintesc de unde îl știu pe tipul ăsta. A! E „secretară” la bancă. Ciudat, părea cu capul pe umeri.

Nici nu ajung bine la serviciu, mă așez la birou, sorb cu poftă din cafeaua amară, când primesc notificare pe facebook. O, ce drăguț! Tipul care aproape m-a accidentat mi-a trimis o cerere de prietenie!

Și de-ar fi fost doar atât!  În următoarele zile am primit mesaje, complimente și invitații la cafea, la cină, la prânz, la mic dejun, la brunch, la supeu, mai avea puțin și mă invita la mamă-sa acasă și mă cerea de soție. Ce impresii și-or face flăcăiașii ăștia? Dacă aproape lovești cu mașina o femeie, gata, te consideri dator să te autoinviți în viața ei? Sau care o fi mecanismul?

Piciul e simpatic și se vede că e băiat bun și mă place. Dar eu nu îmi doresc asta în momentul actual. Sunt bine așa cum sunt. Singură și fără obligații. Trebuie musai să iau măsuri!

Asa că am vorbit cu Dragoș, colegul și amicul meu bun. De mâine vom merge împreună la serviciu și vom trece prin fața domnișorului secretară, poate-poate o da doi pași înapoi.

Mi-ar plăcea să spun acum că pețitorul meu s-a retras dezamăgit, dar nu! Bărbații din secolul ăsta nu se dau bătuți cu una-cu două. Mica mea minciună nu a ținut prea bine și, probabil văzându-se amenințat de apariția unui alt mascul în calea spre inima domniței preferate… a devenit și mai insistent. A început cu o floare. A continuat cu un buchet. A încheiat cu un coș de flori până n-am mai suportat și mi-am luat câteva zile de concediu, să-mi pun cumva ideile în ordine pentru a-i zice vreo două într-un mod cât mai politicos.

Nervii mei atinseseră cote alarmante. Era timpul să acționez. Dar cum? Nu puteam gândi nicio acțiune. Nu în starea asta. Trebuia să mă calmez. Trebuia să mă relaxez. Și ce relaxare mai bună puteam găsi decât cheltuitul banilor? Unii fac sporturi, merg la cinema, sau în vacanțe… eu cumpăr lucruri. Shoppingul este calmantul meu. Nu există moment mai relaxat în viața mea decât atunci când sunt într-o cabină de probă cu o rochie minunată sau, în fața unui stand de cosmetice ori lângă o vitrină cu bijuterii.

IMG_20170409_121208

Și iată-mă pironită în fața magazinului Splend’Or. Raiul bijuteriilor. Pășesc timidă în marea de lumină specifică magazinelor de acest gen. Sunt copleșită. Sute, mii de produse sclipitoare îmi fură privirile. Punctul de atracție? Ceasurile de damă. Am un Fossil superb de aici și parcă mi-aș mai dori unul. Sau o pereche nouă de cercei? Mai cercetez. Vitrinele cu ceasuri încadrează perfect vitrinele cu prețioasele bijuterii din centrul magazinului. Privirile îmi fug în toate direcțiile. Da, cred că vreau o bijuterie. Sunt organizate frumos, pe categorii: aur, argint, unde e cazul sunt vitrine cu bijuteriile unei firme anume… nimic nu e la întâmplare. Iar prețurile, contrar așteptărilor, sunt pentru toate buzunarele.

Logo-Splendor-pasiune-pentru-bijuterii-RGB-768x278

Mă trezesc admirând un superb inel cu o fundiță fină. Am așteptat ca Laura, doamna care se ocupa de clienți, să arate cuiva o pereche de cercei și apoi am rugat-o să îmi arate inelul. Era atât de fin, împodobit cu pietricele… și atât de mic! Nu îmi intra decât până la jumătatea degetului. Am făcut o mutră dezamăgită pesemne, că doamna mi-a sugerat să încerc un inel cu perlă din vitrina alăturată. Produsele respective erau expuse chiar la intrarea în magazin. Cutiile de un roșu închis dădeau un aer regal întregii colecții Majorica.

Nihal-49173-718x1024

M-am dus cu gândul la Spania. Asa și era. Majorica e o marcă spaniolă de prestigiu. Perlele lor organice, perlele Majorica, (sau perle de Mallorca) sunt obținute manual, printr-un procedeu tradițional inventat în anul 1890. Astfel, perlele obținute au aceleași caracteristici cu cele naturale și ce e important de reținut e că nicio perlă care prezintă vreun defect nu va ajunge parte din vreo bijuterie.

Tot admirând multitudinea de bijuterii, mi-a picat din senin ideea salvatoare! Dacă mi-aș cumpăra un inel de logodnă pentru a-l convinge pe domnișorul secretară că sunt „ocupată” cu Dragoș?

Ah, am zărit și „candidatul”. M-am îndrăgostit pe loc! Un inel simplu, din argint, cu o singură perlă ușor argintie. E atât de fin, delicat și absolut perfect pentru planul meu. L-am pus pe deget și mi-am admirat mâna. Delicatețea lacului de unghii nude se potrivea de minune cu finețea inelului. Până și ceasul meu argintiu cu fundalul perlat al cadranului se asorta și parcă-mi striga: „Cumpără-l!”. E clar, inelul s-a născut pentru a fi al meu!

800_bij_39109

Mă simțeam de parcă logodna mea era reală, nu o minciunică pentru a pune pe fugă pretendenții! Se pare că bijuteriile au un efect nemaipomenit asupra psihicului unei femei. Ehe, de-asta ne plac cumpărăturile! Au puterea de a schimba o zi odioasă în cea mai frumoasă experiență. Ne relaxează și ne umplu de sentimente plăcute. Mai ales când vorbim despre un produs delicat și prețios.

N-am mai stat pe gânduri. Experiența asta mi-a repus pe roate zenul, așa că am decis să plec acasă cu inelul și să-l flutur fericită prin fața secretarei. Am ridicat cutiuța ca pe un obiect sacru și am plecat în pas săltat spre casă. Mergeam și îmi admiram mâna. Am și pozat-o, am postat-o pe facebook, poate-poate scap de pretendent. L-am sunat și pe Dragoș și am ieșit la o terasă, am mâncat un cheesecake, am băut un frappuccino… am plecat la brațul lui. Am trecut prin micul târg deschis în centrul orașului. În lumina neoanelor, ceva sclipea: inelul de pe mâna pe care o agitam însuflețită în timp ce povesteam peripeții de la shopping… și ochii secretarei care tocmai apăruse de după standul cu ciocolată de casă. Am văzut în privirea sa: înțelesese că lupta era pierdută pentru el.

Mi-a părut rău pentru el, dar am fost fericită pentru mine. M-am ales cu libertatea mea și cu un inel fabulos pe care-l voi purta zilnic.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.

Sursă foto: arhivă personală, super-blog.eu, bb-shop.ro;

Sursă video: youtube.

Share your box. Spin the food!

Microbuzul m-a lăsat, ca de obicei, la Piața Sudului. Mă așteaptă vreo douăzeci de minute de mers cu metroul, de schimbat de pe magistrala doi pe magistrala 1, sper doar să mă descurc și să ajung la radio la ora pe care am stabilit-o cu prietenii mei. Sunt încântată peste măsură, vor fi acolo toți cei cu care nu m-am mai întâlnit de un an.

Pe măsură ce mă apropii, văd din ce în ce mai clar micul și veselul grup de persoane adunate în fața clădirii unde își are sediul radioul nostru preferat, radio care azi împlinește 9 ani. Le-am pregătit un tort enorm, șampanie și chiar un imn fan-made. Pe surse, au aflat deja că vom fi acolo, dar tot au țopăit când ne-au văzut adunați în studio. A urmat vreo oră de îmbrățișări, pupici împărțiți în stânga și în dreapta și fotografii cât să ne aline dorul un an de-acum încolo.

Veneam din colțuri diferite ale țării: Constanța, Cluj, Târgu-Mureș, Iași, Oradea sau Baia Mare. Eram diferiți, cu obiceiuri diferite și accente diferite, dar eram uniți de dragostea pentru același radio și, mai ales, pentru oamenii care lucrau acolo. „Lucrau” e cumva aiurea spus. Oamenii se distrau și le ieșea prin toți porii dragostea pentru jobul lor. Și când iubești ceea ce faci, cumva nu ţi se mai pare ca muncești.

Am ieșit cu toții pe terasa imensă. La o cafea, un pahar cu suc și multe povești. Eram deja de două ore acolo și fomica își spunea cuvântul, mai ales că, după cum am mai spus, mulți veneau de la drum lung.

Ana la recepție a propus să comandăm ceva de mâncare acolo. Alina de la meteo i-a ținut isonul. Noi am aprobat încântați. Au hotărât ele două, mari amatoare de bucătării exotice, să comandăm mâncare chinezească. Cunoșteau un anume restaurant care tocmai ce lansase un program fain pentru gurmanzi. Share your box se numește și dacă efectuai comanda prin noua aplicație Wu Xing, primeai 15% reducere. După atâta drum și atâta foame, ne-am învoit numaidecât. Urma partea grea. Ce comandăm? Aplicația arată atât de bine și meniul e frumos structurat (unde mai pui că salivam numai când vedeam fotografiile cu preparatele?) încât parcă vrei să le-ncerci pe toate.

Wu-xing-App

Statornică din fire, am decis că nu e momentul să experimentez și am ales o porție de vită pe plită încinsă. Nici iute să-mi ia foc gura, nici fără condimente. Doar să piște ușor limba. Băieții, Alex și Răzvan, mai temerari cum sunt, au vrut musai să încerce un preparat foarte iute, Puiul Tushin. Abia aștept să-i văd alergând după apă. Miruna e la dietă din nou, așa că a ciripit după o salată chinezească clasică. Radu, zis și Papă Tot, a vrut și supă cu noodles și furnici în copac (care nu-s chiar furnici, numele vine de la aspectul spaghetelor de care se lipesc bucățelele mici de carne), o salată și-un profiterol. Câțiva, mai trăsniți, au ales bețișoarele pentru a mânca. Eu sunt atât de neîndemânatică încât scap și lingura, așa că am mers pe varianta sigură: tacâmuri clasice.

Cât am mai pălăvrăgit în jurul mesei de pe terasă, a trecut timpul și ne-am pomenit cu mâncarea. Ne sclipeau ochii de poftă și de foame. A durat puțin până ne-am uitat prin cutii, să vedem care cutie revine fiecăruia. Suficient timp a trecut, cât să ne fie poftă de ce a comandat „vecinul” de la masă.

Miruna mesteca salata cu ochii la profiterolul lui Radu, Alex trăgea cu ochiul la salata Mirunei, eu aș fi gustat și ceva mai iute din cutia lui Răzvan… Radu, în schimb, era asigurat. Avea de toate în față. Atunci i-a venit ideea.

„Dacă tot salivați la cutia celorlalți, de ce nu împărțim cu toții?”

Hm, nu sunt atât de sigură. Nu sunt obișnuită să împart mâncarea. Dar puiul ăla arată într-un mare fel! De jenă mai mult, să nu îi supăr sau să mă creadă vreo zgârcită, am acceptat propunerea. Astfel, cutiile noastre au ajuns în mijlocul mesei și au trecut apoi din mână în mână pentru ca fiecare să guste ce pofteşte.

Băieții au început să nu mai regrete că nu și-au luat și garnitură, că au temperat puiul iute cu puțină salată de la Miruna. Miruna a gustat câteva bucățele din cutia mea cu cărniță de vită și eu am atacat furnicile lui Radu. Și o lingură de profiterol, că deh… de ce nu?

Ana și Alina erau fericite că recomandarea lor a avut un efect… intens, sățios și amuzant! Pe lângă faptul că ne-am umplut burțile cu un mix nebunesc de tăiței, furnici, vită, pui și alte ciudățenii pe care și le-a comandat fiecare, am avut parte și de o porție extra large de râs. Ne-am amuzat când am gustat pe rând din puiul Tushin și fiecare încerca să pară mai „bărbat” și să reziste cât mai mult fără să urle și să lăcrimeze de picant ce e, ne-am tăvălit pe jos când ne-am chinuit să luăm tăițeii cu bețișoarele și am ajuns toți la linguri și furculițe și am izbucnit în râs când am împărțit profiterolul lui Radu iar el a fost singurul care nu a apucat nici măcar să guste.

Era o după amiază caldă de toamnă. Ultimele raze ale zilei coborau ușor mângâindu-ne chipurile încântate. Cu burțile pline și inimile la fel, discutam însuflețiți și aproape că plănuiam întâlnirea de anul viitor. Ce poate fi mai plăcut decât un loc frumos, oameni dragi și satisfacția unei mese pe cinste?

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.

Meciul, creditul și cerceii roz

1 aprilie 2016. Când se sfârșește săptămâna pentru unii… pentru mine abia începe. După câteva zile superbe petrecute la munte, mă întorc la serviciu. Nu că nu aș mai fi avut zile de concediu, dar în week-end-ul ăsta a avut colega mea o mică urgență și nu avea cine să rămână „la post”. Așa că mi-am scurtat un pic concediul, urmând să mă bucur în viitorul apropiat de partea a doua.

E cald, e foarte cald pentru luna aprilie. Târăsc picior după picior pe asfaltul deja încins și visez la zilele trecute, la răcoarea muntelui și la terasa mea preferata din centrul stațiunii.

Ajung la muncă și mă ocup de treburile uzuale. Șterg vitrine, așez marfa, mă ocup de clientele care își fac provizii cosmetice pentru Paște. O vopsea de păr, un fond de ten mai luminos, ori un parfum mai fresh. Am un moment liber și ies afară să beau un cappuccino. Visând. Azi e zi de visare, clar. Ar trebui decretată ziua internațională a visării. Telefonul mă trezește din reverie. „I’ll be there for youuu, when the rain starts…”

Răspund. E Raluca. O ascult. Mă schimb la față. Devin albă, albastră apoi roșie dintr-o dată.

Se făcea că a făcut cumva rost de niște bilete ieftine la meci încă de acum o lună. Dar s-a întâmplat să își schimbe jobul între timp și… în fine. Detalii, nu vă plictisesc cu asta. Ideea e că nu poate ajunge la meci și mă întreabă dacă vreau eu biletele. Gratis. Știe cât îmi doresc să ajung acolo.

Am spus „se făcea”? Am spus. Pentru că încă nu realizez dacă-i vis sau realitate. Și încă nu e tot. Îmi oferă și două nopți de cazare. Singurul lucru pe care trebuie să îl plătesc eu biletul de avion. Și, desigur, cheltuielile personale din cele două zile.

Încă nu îmi vine să cred. Mai sunt câteva zile în care trebuie să fac rost de vreo 100 de euro să cumpăr biletul. Cheltuielile le acopăr cumva, nu m-a băgat chiar în faliment concediul. De unde să fac rost de 460 de lei?

Prima idee a fost să apelez la părinții mei. Am sunat-o pe mama și vocea ei s-a auzit printre sunetele de bormașină și un soi de ciocan. Renovau. Aveam nevoie de un împrumut urgent, dar era clar că ei, fiind în toiul operațiunilor din gospodărie, n-ar prea avea de unde să-mi dea.

Să apelez la o prietenă poate… hm! Raluca e singura mea prietenă și fix cea care îmi oferă biletele la meci. „Bună, Raluca, poți să îmi oferi și banii cu care să plătesc biletul de avion pentru călătoria pe care mi-ai oferit-o?” Mnu. Nu merge.

Să îl rog pe prietenul meu să plătească și biletul meu de avion? Nici așa nu merge, după ce că aproape îl oblig să meargă cu mine la un meci al unei echipe de care nu e deloc interesat… să îmi dea și bani de bilet? În niciun caz!

Tot gândindu-mă și întorcând problema pe toate părțile, am auzit din nou telefonul. Era mama. De data asta doar mama, fără bormașină și ciocan. Grație intuiției deosebite pe care o au toate mamele când e vorba de pruncul din dotare, m-a descusut încă de la „Alo!”. I-am povestit ce „bubă” am și, ca de obicei, a venit și cu soluția. Mi-a amintit de problema de anul trecut cu televizorul din bucătărie și cum au rezolvat-o rapid cu ajutorul unui credit online.

Mi-a recomandat un site și mi-a zis că trebuie să-mi fac un cont acolo. Asta în primă fază. După ce creez contul, selectez meniul de aplicare pentru credit nou și de acolo îmi ia cam 5 minute pentru a completa datele cerute. După asta, trebuie să primesc o confirmare pe mail cum că cererea a fost înregistrată și trebuie să trimit câteva documente, cum ar fi copia de pe buletin, un extras de cont pentru ultima lună (slavă Cerului că există internet banking) și un document de venit aferent anului anterior. Parcă țin minte că mi-a dat șeful acum vreo 2 săptămâni o fișă fiscală pe anul trecut. Merge și aia, cică. Ce bine că nu trebuie să umblu lelea prin oraș după documente! Bun! Acum aștept să fiu sunată!

Dar ce e mai important abia acum vine: banii îmi sunt virați în cont în doar câteva ore! Și știm cu toții cât de frecvent se schimbă prețurile pentru biletele de avion! Așa reușesc să prind reducerea aia. Se pare că destinul îmi zâmbește cu toată gura azi! Ce să zic, lucky me!

Photo-6

I-am mulțumit mamei, mi-am pus un reminder în gând să îi iau o ciocolată bună data viitoare când trec pe acasă și am intrat în pâine, vorba aia. Am intrat pe site, am făcut un scurt research și am fost încântată să aflu că e vorba de un credit cu dobândă 0 pentru primul împrumut. Oricum, imediat cum mă întorc din scurta călătorie ar trebui să primesc bonusul lunar de la serviciu și pot astfel să plătesc o parte din datorie, urmând ca restul să fie plătit la salariu. Nu aștept eu data scadentă pentru a-mi plăti datoriile!

Câteva ore mai târziu, cu banii la purtător, am sunat-o pe Raluca să-i povestesc că am rezolvat problema banilor și confirm plecarea. M-a întâmpinat râzând în hohote.

„Fetiță, e 1 Aprilie, ce-ai, te-ai bolunzit?”

Say what? Uau, cum am mușcat-o! Am lăsat-o râzând și am închis telefonul. Dezamăgirea-i cruntă, ce-i drept, dar măcar am învățat câte ceva despre credite. Și am și câteva sute de lei în plus, cred că merg să-mi iau niște cercei. Văzusem unii frumoși cu pietricele roz. Hm! Dacă știam cât de simplu e să obții un credit până la salariu, câte pofte îmi făceam până acum…

Bine măcar că nu am apucat să cumpăr biletul de avion!

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.

 

Structură și culoare

Când vine vorba de lucrurile care mă înconjoară și, de ce nu, de oamenii care mă înconjoară, prefer de fiecare dată să fie o armonie la mijloc. Să îmi semene. Să ne potrivim. Așa că, în momentul când a fost vorba să am o casă a mea, am preferat să fie construită, nu cumpărată într-un bloc gri. Am vrut să am un cuvânt de spus în ridicarea cuibului meu, să aleg, să visez și să simt că mi se potrivește.

Nu îmi plac casele imense, cu un etaj, cu două etaje, încărcate, prea mobilate, prea pestrițe, prea din mai multe povești.

3-proiect-casa-P-M-Iasomie-0722494447Nu îmi doresc o casă muzeu sau o casă hotel. Vreau o casă așa… ca o casă de om! Sau ca o casă de blogger. Și dacă tot ziceam că îmi place să îmi semene lucrurile care-mi sunt aproape… dacă blogul îmi seamănă, casa îmi seamănă, asta înseamnă un singur lucru: căsuța mea virtuală și căsuța mea reală vor semăna între ele!

Tot ce mi-am dorit de la blogul meu a fost să fie un colț intim pentru gândurile mele. Ca o duminică senină cu aromă de cafea. Un loc deschis și vesel. Luminos și spațios.

Dar oare voi fi în stare, când va veni vremea să discut cu specialiștii, să redau exact cum îmi doresc să arate casa mea?

Am primit recomandări de la cunoștințe, dar după primele discuții, mi s-a părut că toți au viziuni destul de învechite asupra proiectelor și, cumva, parcă toate arătau la fel. Or, eu nu îmi doresc o casă trasă la xerox. Eu nu sunt copia nimănui, nici casa mea nu vreau să fie.

Într-un final, am decis să apelez la infinita înțelepciune a preamăritului Google și am tastat pur și simplu: proiecte case. Am ales un rezultat care mi-a inspirat încredere și i-am contactat.

După ce am discutat cu oamenii și le-am explicat ce păsărele am în cap, ne-am apucat să gândim împreună aspectul căsuței mele de vis. Am înțeles și eu că o construcție nu se face așa, netam-nesam după cum te taie mintea și că orice proiect trebuie să respecte un plan urbanistic. Însă asta nu a fost o problemă pentru mine. Obținerea unui certificat de urbanism a fost floare la ureche datorită profesionalismului de care au dat dovadă cei de la AIA Proiect. Totul pare atât de simplu și la îndemână când lucrezi cu ei. Lunile pierdute până acum pe la proiectanți și arhitecți s-au transformat în săptămâni. Patru săptămâni, ca să fiu precisă. Timp în care am stabilit împreună cu ei cum va arăta casa mea(în sfârșit am găsit oameni care îmi împărtășeau viziunea), am obținut toate autorizațiile necesare și m-am apucat de treabă. Bine, de treabă s-au apucat muncitorii că eu doar vin cu indicațiile. Mă pricep la indicații, v-am spus? Nu s-au ridicat nici pereții exteriori de tot și eu deja am început să îmi imaginez cum va arăta totul.

Mă și visez privindu-mi casa, începând chiar de la poartă. Ușa principală va fi îndreptată spre Sud. Mare, din sticlă, pentru a permite luminii să ajungă în holul lung. În dreapta, îmi doresc bucătăria, într-un galben-pai, cald și luminos. Două ferestre mari, cu perdele fine, și ușa care se deschide spre terasă. Acolo vreau să-mi beau cafeaua în fiecare dimineață, braț la braț cu primele raze ale soarelui, într-un balansoar.

Mergând mai departe, intru în living, spațios și simplu mobilat. Asemenea blogului meu, nu-i nevoie de n plugin-uri și dotări, ci prin simplitate, căldură și calitatea oamenilor care-i calcă pragul, va reuși să devină un loc unde să te simți bine. Va avea și el, desigur, o ușă către terasă. Terasă care, că veni vorba, aș prefera să am posibilitatea să o transform iarna în terasă închisă.

De cealaltă parte a holului, intru pe rând în dormitoare. Cel mic, pentru oaspeți sau viitorul țânc, are pereții albi și e minimalist mobilat. Fereastra oferă posibilitatea de a admira apusul seară de seară. Ambele dormitoare au ferestre spre Vest, asta mi-am dorit mereu și e timpul să obțin. Micul dormitor are baie proprie, dar nu din dorința de a impresiona, ci pentru intimitatea persoanei care ocupă camera respectivă.

În dormitorul mare vom admira noi apusul seară de seară. Pereții, într-o lavandă pastelată, lăptoasă, îmbinați cu lumina roșiatică a unui crepuscul romantic, vor asigura un cadru jucăuș. Desigur, voi fi fermecată de peisaj dacă nu rămân pierdută în dressigul spațios în care voi așeza frumos toate hainele care până acum au stat strânse în pungi.

În capătul holului va fi baia principală, la fel de spațioasă și simplă. Și va avea fereastră, că destul sunt sătulă de băile de bloc, fără un ochi de lumină naturală.

Însă, cel mai drag vis e cel în care apare mansarda. Mansarda va fi un mini apartament, cu o fereastră amplă către Sud, pentru a beneficia toată ziua de lumină naturală, dar fără a avea soarele-n ochi dimineața sau după-amiaza. Mansarda va fi cuibul meu, haosul și ordinea mea. Ea mă va reprezenta cel mai bine ca om, ca blogger, ca femeie. Voi duce acolo cărți, muzică, un fotoliu enorm și un laptop. Acolo voi scrie, acolo voi filma, acolo voi visa.

sigla-2016-768x392

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.

Sursă foto: aia-proiect.ro

Sunt ștrumpf, dar nu prea

8:30 a.m. și soare. Deschid un ochi, îl închid la loc. Îi deschid pe amândoi, opresc alarma și mă ridic leneșă. Târăsc picior după picior până în bucătărie, sperând că măcar cafeaua mă va salva din amorțeala absolută.

Iau cana mare cu mine în sufragerie și pornesc televizorul. Sănătate cui m-a convins să-mi iau o drăcie din asta smart, așa nu mai fac bord de Boeing în cameră. Verific facebook-ul pe televizor, citesc mailurile pe televizor, iar când mi se face de-un film la cinema, intru pe Cinemagia tot de pe televizor să văd noutățile. Vorba vine televizor, chestia asta-i de pe altă planetă. Pe Cinemagia îmi atrage atenția ceva albastru. Nu se poate! „Ștrumpfii: Satul pierdut” se lansează pe 31 martie 2017  la cinema! Sunt ștrumpfofan de când mă știu.

afis-mic-Strumpfi

Încă din clasele primare rămâneam lipită de televizor înainte de ore și abia mă urnea mama din loc, să nu întârzii la școală. Anul trecut mi-am făcut o șuviță albastră doar ca să semăn cu Vexy. A ieșit verde, dar ce mai contează?

Omuleții ăștia sunt total țicniți. Țicniți și foarte curajoși. Să supraviețuiască ei, așa micuți și neajutorați în inima New York-ului, apoi să revină de bunăvoie acolo pentru a o salva pe Ștrumpfița… ehe, pentru asta e nevoie de ceva sânge-n instalație. De-aș fi și eu ca ei… dar nu, se pare că eu m-am născut pentru a fi o fricoasă comodă. Nu sunt în stare nici să spun două vorbe în fața unui grup de oameni. Am sechele din copilărie, nu știu. Îmi amintesc că pe la 6 ani cunoșteam repertoriul grupului Vacanța Mare și repetam acasă diverse scene, spre deliciul alor mei. Când a venit momentul să repet aceleași povestioare în fața întregii familii… s-a lăsat cu supărări mari pentru că nu am putut nici să deschid gura.

Și așa am fost ani de zile. O ființă gri și nesărată. Nu pentru că nu aș fi avut ce să spun, ci pentru că îmi era rușine să spun. Frică de ochi mari căscați asupra mea. Frică de ce va spune X sau Y. Și, în cele din urmă, frică de succes. Teamă că nu aș putea să mă descurc cu el.

Când am mai crescut puțin m-am mai “reglat”. Am început să prind ceva curaj. Nu foarte mult. Doar cât să mă descurc onorabil în confortul locuinței mele. Țin minte că pe la 20 de ani am descoperit stand up comedy. Urmăream pe Youtube momentele amuzante și începusem chiar să învăț textele pe de rost, la fel cum făceam la 6 ani. Începuse să-mi placă atât de mult încât seara, înainte de culcare, le repetam în fața oglinzii, imaginându-mi că am audiență. Mă imaginam un fel de vedetuță. În visurile mele, nu aveam emoții. Vorbeam și eram aplaudată. Toți râdeau cu lacrimi și asta mă îndârjea și mai tare. Norul se spulbera și eu eram tot la mine în baie, în fața oglinzii.

Nu mi-a luat mult până am început să-mi fac singură scheciurile. Ore întregi scriam cele mai amuzante momente pe care, apoi, le repetam, tot în fața oglinzii. Am început să le înregistrez și să le postez pe Youtube, însă fără imagine, de frică să nu mă recunoască prietenii și să râdă de mine. Mare mi-a fost mirarea când am văzut că eram apreciată și clipurile mele au devenit virale. Până într-o zi când, pe adresa de e-mail mi-a venit un mesaj, o invitație la un mare eveniment de comedie. Organziatorii mă rugau să iau parte la cel mai mare spectacol de stand up comedy din oraș, alături de numele mari, de persoanele care m-au inspirat, de idolii mei. Găina din mine a ieșit la iveală și i-am refuzat fără drept de apel. Mă lua cu tremurat doar când mă gândeam la ideea de a sta pe o scenă, în fața a mii de oameni care să-mi urmărească fiecare gest, fiecare reacție, fiecare cuvânt.

Atunci am auzit pentru prima dată în viața mea “click-ul”. Acel “click” pe care-l văzusem doar în filme. Mi-am dat seama că ăla ar putea fi momentul meu de strălucire și nu trebuia să-l ignor. Pentru prima data m-am simțit ca un strumpf curajos “cu sânge-n instalație” și am acceptat să fac singurul lucru pe care nu m-aș fi gândit nici în ruptul capului să-l fac în veci. Le-am retrimis organizatorilor un mail în care le explicam că mesajul precedent era doar o demonstrație de comedie și că acceptam provocarea lor.

Și iată-mă pe scenă, în sfârșit, înfruntându-mi frica. Începutul a fost greu. Mă poticneam, nu-mi găseam cuvintele, deși repetasem de zeci de ori acasă și îmi știam textele la perfecție. Însă publicul m-a ajutat să-mi intru în ritm. Au reacționat de parcă erau prietenii mei și râdeau la niște glume auzite la o bere. Am început să prind curaj și, în scurt timp eram atât de relaxată încât uitasem complet de panică. Mă simțeam extraordinar pe scenă. Parcă toate astea erau ale mele dintotdeauna, parcă făceam stand up de-o viață. Glumele îmi veneau natural iar cei din public interacționau atât de bine încât mi-o ridicau la fileu și mă provocau să inventez pe loc glume noi, glume pe care nu le repetasem niciodată. Si era atât de bine! Visul meu era împlinit. Am amuzat oamenii și asta-i cea mai mare bucurie a mea. Să știu că i-am ajutat măcar într-un moment al vieții lor să râdă, să fie fericiți sau măcar bucuroși, să uite de o chirie, o factură sau o despărțire. Zâmbetele oamenilor sunt pentru mine cel mai mare premiu.

Eee, după o asemenea experiență aș putea spune că sunt și eu un strumpf țicnit și curajos. Da’ de unde? Ți-ai găsit! Imediat după ce-am coborât de pe scenă m-am întors la panică, frică, emoții necontrolate și stare de anxietate. Am redevenit găina fricoasă de dinainte pentru că asta sunt eu. Și asta n-o să se schimbe prea curând. Poate, dacă aș mai primi o invitație ca aia…

Aș redeveni un ștrumpf!

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.

Sursă foto, video: InterComFilm, youtube.

Prioritatea mea sunt eu

Dragul meu,

Au fost zile când prezența ta îmi era aer și au fost și zile când mă enervai chiar și când ziceai „bună dimineața!”. Acestea din urmă, cam multe. De aceea, în ziua când m-am trezit și nu te-am mai găsit deloc, dar în inbox am găsit mesajul de „m-am săturat de noi” am simțit, într-un mod ciudat, că respir din nou.

Ce-am făcut de-atunci? Te-am urât. Te-am iubit. Ți-am dus dorul, am plâns, am râs, ți-am zis de toți Sfinții și te-am strigat printre lacrimi. M-am întrebat unde am greșit. Eu, tu sau noi. Ce s-a ales de mâinile cu care ne mângâiam timid la fiecare întâlnire? Pe unde-ți zboară săruturile? Dar gândul, gândul pe unde-ți zboară? Dar sufletul? Mai sunt acolo, sau m-ai dat inapoi în sufletul meu? Din tine, eu mai port frânturi. Amintiri, zâmbete, prostiile noastre care ne amuzau. Dar și uși trântite și vorbe grele.

Am plecat departe de noi, într-un loc unde pașii nostri, împreună, au fost de prea puține ori pentru a lăsa urme.

De ce-ţi spun asta? E probabil ultimul pas înainte să mă vindec de tine. Ai săpat în sufletul meu, dar orice rană se vindecă, dacă-i dai bucurie.

Am ajuns la mare luni pe la prânz. Soarele îmi ardea umerii și tot ce îmi doream la ora aia era să fac o baie în mare. Noroc că nu am avut prea mult de mers, pentru că autobuzul supraetajat cu care am venit din Constanța m-a lăsat fix lângă Aqua Magic. De acolo nu am avut de mers decât câțiva metri până la hotel. Am târâit micul troler pe trotuarul încins, cu marea în nări și cu speranța în suflet. Mă chema ca un magnet, mergeam mai repede, mai repede, din ce în ce mai repede, așteptând să o zăresc. Am trecut prin parcare ca fulgerul, cu roțile hârâind pe lângă mine.

În două minute am zărit ce căutam. Întâi, hotelul se înălța falnic în fața mea. L-am ales pe el din zeci de alte opțiuni. Hotel Aurora Mamaia. 343 de camere și una e doar a mea. Am 7 răsărituri de soare doar pentru mine. Eu, singură în cuibușorul meu. Eu, singură pe balconul meu, cu o cafea cu lapte și cu lumină în priviri.

home

Apoi, marea. Marea se întindea cât vedeam cu ochii, frumoasă și ademenitoare. Era fix perioada zilei când soarele o făcea să sclipească la fel ca un diamant pur. Dar de ea mă voi ocupa după amiază. Mai întâi mă cazez și fac un duș.

Camera mea e la etajul 9. Ies pe balcon. Am marea în dreapta și Siutghiolul în stânga. Apă, apă… cu atâta apă, poate se liniștesc și apele din sufletul meu. Dar să uităm de asta, aici am venit să mă odihnesc și să mă distrez. Oamenii au fost simpatici și primitori, aici e răcoare și curat… cred că trag un pui de somn înainte să încep de-a binelea concediul.

M-am trezit două ore mai târziu și am pornit către plajă. Am alergat de-a dreptul. Îmi era atât de dor! Marea era calmă. Toată lumea era ascunsă pe sub umbreluțe și prosoape. Eu nu, eu voiam să iau tot soarele, toată căldura. Am ieșit din apă și m-am trântit de-a dreptul pe prosop. Picăturile de apă se evaporau de pe pielea încinsă. Era atâta liniște în mine încât mă miram și eu. Puțin mai târziu, mi-am târșâit leneșă picioarele înapoi în cameră. Am coborât mai târziu pentru o cină copioasă la restaurantul hotelului. Eram pregătită să explorez.

Am luat la pas faleza, am căscat gura la magazine și am mâncat churros cu sos picant fără să-mi pese de calorii. Mi-am cumpărat cercei și am probat ochelari de soare fără să bată nimeni din picior. Am revenit la hotel și am băut un pahar cu vin la cafe-bar, după ce am mers în cameră să-mi las înghețata în congelator. Am adormit singură și liniștită în patul ăla mare.

06

Când m-am trezit, soarele era deja sus. Ratasem răsăritul pe plajă, dar măcar am dormit bine. Am luat micul dejun la restaurant și m-am pregătit pentru o porție de distracție la piscina hotelului. M-am așezat pe un șezlong lângă un grup gălăgios. M-au „adoptat” imediat. Și eu care credeam că sunt incapabilă să-mi fac prieteni! Am făcut planuri pentru seară, voiau să mă ia cu ei în club.

Începusem să petrec mai mult timp la hotel decât în afara lui. E drept că la un moment dat am întrebat la recepție ce obiective turistice sunt în zonă și am fost sfătuită cu profesionalism, așa că am mers să văd statuia lui Ovidiu, Delfinariul, Cazinoul și am dat o fugă prin mall. Dar mă simțeam atât de bine „pe lângă casă”, că nu-mi mai venea să plec. Îmi stabilisem deja rutina. Dimineața luam micul dejun și zăceam pe șezlong la piscină până pe la prânz. Beam cocktail-uri și mâncam înghețată sau mă bălăceam cu noii mei prieteni.

După amiezile le petreceam pe plajă, întinsă pe prosop, cu soarele-n păr, cu pielea prăjită… iar serile… serile erau doar ale mele.

Mă plimbam în fiecare seară cu telegondola. Acolo, în aer, îmi puneam în ordine gândurile. Și pentru că tot eram acolo, aruncam și un ochi spre cameră să mă asigur că am închis ușa de la balcon. 😀

IMG_20160724_135055

Pe blog am postat în fiecare zi, semnalul wifi e prezent la datorie în tot hotelul, chiar și în restaurant și la piscină. Așa că ce era mai plăcut dimineața decât un articol fresh, scris în timp ce savuram o limonadă cu mentă și gheață? Tot scriind cu drag, mi-a venit o idee fabuloasă: ce-ar fi dacă aș începe acum, aici, să scriu o carte? Cartea mea de la mare. În care să-mi aștern sufletul.

Vezi? Un hotel cu piscină m-a vindecat de tine!

Dacă vreți să vă detoxifiați sufletul, încercați și voi cazarea la hotel Aurora.

sigla-logo-aurora

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.

*sursă foto: hotelaurora.ro

Cu un ochi la scris, cu altul la vis

Sunt un om cu multe fixuri și mă deranjează anumite lucruri până… până-n măduva oaselor.

Urăsc când cineva îmi vorbește cu dublu înțeles (eu și-njur dacă e nevoie de o mostră de sinceritate), sau când primesc puncte-puncte, saaau, mai rău, zâmbetul. ACEL zâmbet. Mai rău e când prietenii nu înțeleg cât de tare mă deranjează si mă necăjesc cu el.

Sau să mi se spună să tac. Doamne, când aud asta, toate furiile universului mă apucă.

Alt lucru care mă deranjează e să pierd. Să pierd un lucru drag, mai cu seamă dacă e primit cadou. Dacă l-am cumpărat eu, nu-i bai, mai muncesc nițel și îmi iau altul.

Să pierd un pariu. Să pierd un concurs. Mă supăr atât de tare încât plâng cu sughițuri și lacrimi înnodate-n bărbie.

Apropo de asta, îmi amintesc o fază din liceu. Nu cred c-o să pot uita vreodată ziua aia. Mă înscrisesem la olimpiada de engleză. Faza pe oraș avea loc la mine în liceu. Am pornit către laboratorul de informatică împreună cu o colegă, ne-am așezat la o măsuță, când l-am văzut. Pe el! El, soarele și viața mea, prințul blond după care suspinam în pernă de luni de zile. Băiatul după care plângeam și căruia îi scriam poezii.

Și cum trecea el nepăsător, ca un bad boy ce era… mai-mai să-mi sucesc gâtul privindu-l. S-a așezat undeva în spatele meu. 3 ore, cât a durat până am terminat lucrarea (am și păstrat ciorna!), i-am aruncat ocheade. Se uita și el din când în când și zâmbea. Am crezut că s-o lega ceva, cândva.

IMG_20170313_210303

Citeam cerințele, mai aruncam o ocheadă… şi încă una și încă una, apoi mai scriam două rânduri. Ce-o fi fost în capul meu și ce-oi fi înțeles din cerințe, Dumnezeu cu mila. Inima-mi era prea plină de încântarea că-l aveam… pe-acolo, pe lângă mine. Eram undeva la câțiva metri deasupra Cerului, pluteam ca un unicorn pe calmante.

Dacă aveam inspirația de moment să fiu mai atentă la ce scriam, nu la zâmbetele fugitive primite din direcția lui, poate… poate. Pentru că, după câteva zile, au venit rezultatele lucrărilor. „Sentința” care a picat ca un ciocănel, lovindu-mă fix în creierii minții capului: nu mergeam mai departe la faza pe județ.

Când mi-a spus profesoara, am pornit un plâns din ăla cu sughiţuri de făcuseră colegii cerc în jurul meu. Încercau să mă consoleze, că „lasă, Dana, că poate mergi la anul! Pentru o olimpiadă plângi tu atât?”

Mă uitam la ei și plângeam și mai tare. Se zguduia banca cu mine, nu alta. Care râdeau, care mă priveau compătimitor.

„Nu, mă, nu de-asta plâng!”, le-am zis.

Au făcut ochii mari.

„Da’ de ce?”

„Că Adi s-a calificaaaaat!”

Morala? Atenția, bat-o vina, dacă era îndreptată asupra lucrării și nu asupra lui Adişor, poate mergeam amândoi cu același autobuz la Călărași, la aceeași olimpiadă.

Ajunsă acasă, am repetat lacrimile și zguduiala și in fața mamei… pe care am reușit să o indispun rău de tot.

Băi, dar am așa un noroc porcesc, că știi ce am făcut? M-am calificat la franceză. El la biologie. Am mers la Călărași si ne-am uitat unul la celălalt. Și-atât.

Au trecut de atunci vreo 12 ani și de fiecare dată când intră în magazin o persoană cu care trebuie să vorbesc în engleză, îmi amintesc episodul cu olimpiada. Cred cu tărie că ar fi trebuit să fiu mai atentă la orele de engleză și să nu mai zburd cu imaginația pe câmpii. Păi de ce? Păi pentru că mai degrabă îmi amintesc versurile unei melodii sau replicile dintr-un film decât gramatica. Și când cred că am greșit ceva, caut pe google cum îmi vine în minte. Dacă au scris și alții tot așa, e bine. Dacă nu, mă corecteaza mister google.

Le bag bieților oameni de-alde „this one?” şi „yes” și „no” de mă plictisesc si eu de mine.

M-aș bagă la nişte cursuri de engleză, dar trebuie să recunosc că până acum așa ceva mi s-a părut imposibil.

În primul rând, sunt adult cu serviciu cu normă întreagă, pe lângă faptul că nu aș avea timp, nici cu răbdarea nu stau prea bine.

În al doilea rând, la mine în oraș, opțiunea asta e inexistentă. Engleză fac doar copiii la şcoală. Ar mai exista opțiunea de a face meditații la engleză. Dar serios, ştii cât costă o oră de meditație (din aia ca pentru BAC)? Practic, ce iau pe mere, dau pe pere. La urma urmei, eu am nevoie doar să îmi fortific bazele învățate la școala și care au fost demult uitate. Ca timpurile verbale, de exemplu.

Aici intră în scenă, din nou, norocul meu porcesc. Cică nu e bine să aștepți să îti pice din cer soluțiile. Ba e bine, că uneori chiar pică.

Am aflat de o platformă de ealerning unde pot învăța engleză și bieții adulți. Noi ăștia mai cu griji, mai fără timp, mai cu copii și soți care vor zilnic două feluri plus desert.

De ce e minunată platforma? Păi pentru că poți studia când ai timp. Eu, de exemplu, am timp și la muncă. Iarna tricotez. Aș putea în schimb să învăț engleză în zilele în care nu sunt clienți mulți în magazin. Sau într-o noapte când nu am somn. Alții poate au timp doar în week-end. Fiecare își face programul fix cum vrea. Poți învăța engleza singur, în pătuţul tău sau la tine în bucătărie, de ce nu?

Apoi, după ce parcurgi cursurile online, beneficiezi de ajutorul unui profesor de limba engleză atunci când completezi testele. Nu, nu stă în spatele tău și te ajută la propriu, „vezi Gogule, că raspunsul e x”, dar îți corectează lucrările. Rezolvi testul, completezi adresa de mail și în curând primești rezultatul. Nu ești contra cronometru, ca la examen, din nou îți rezolvi treaba în ritmul tău.

Astfel, înveți engleza fără profesor, dar beneficiezi totuși de ajutorul său pentru a-ți corecta lucrările. Nu e ca la cursurile alea unde repeți ca un papagal după vocea de pe un cd și la final tot nu ai reținut nimic.

În plus, dacă vrei să afli mai multe, să vezi dacă-ți place, dacă e de tine, dacă ți se potrivește, ai și o „mostră” pe platformă. Poți testa gratuit câteva dintre serviciile oferite.

17155390_10212151487803166_1824556103696489054_n

În felul acesta, engleza chiar e pentru toți. Chiar și pentru cei puturoși sau ocupați.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.