Prioritatea mea sunt eu

Dragul meu,

Au fost zile când prezența ta îmi era aer și au fost și zile când mă enervai chiar și când ziceai „bună dimineața!”. Acestea din urmă, cam multe. De aceea, în ziua când m-am trezit și nu te-am mai găsit deloc, dar în inbox am găsit mesajul de „m-am săturat de noi” am simțit, într-un mod ciudat, că respir din nou.

Ce-am făcut de-atunci? Te-am urât. Te-am iubit. Ți-am dus dorul, am plâns, am râs, ți-am zis de toți Sfinții și te-am strigat printre lacrimi. M-am întrebat unde am greșit. Eu, tu sau noi. Ce s-a ales de mâinile cu care ne mângâiam timid la fiecare întâlnire? Pe unde-ți zboară săruturile? Dar gândul, gândul pe unde-ți zboară? Dar sufletul? Mai sunt acolo, sau m-ai dat inapoi în sufletul meu? Din tine, eu mai port frânturi. Amintiri, zâmbete, prostiile noastre care ne amuzau. Dar și uși trântite și vorbe grele.

Am plecat departe de noi, într-un loc unde pașii nostri, împreună, au fost de prea puține ori pentru a lăsa urme.

De ce-ţi spun asta? E probabil ultimul pas înainte să mă vindec de tine. Ai săpat în sufletul meu, dar orice rană se vindecă, dacă-i dai bucurie.

Am ajuns la mare luni pe la prânz. Soarele îmi ardea umerii și tot ce îmi doream la ora aia era să fac o baie în mare. Noroc că nu am avut prea mult de mers, pentru că autobuzul supraetajat cu care am venit din Constanța m-a lăsat fix lângă Aqua Magic. De acolo nu am avut de mers decât câțiva metri până la hotel. Am târâit micul troler pe trotuarul încins, cu marea în nări și cu speranța în suflet. Mă chema ca un magnet, mergeam mai repede, mai repede, din ce în ce mai repede, așteptând să o zăresc. Am trecut prin parcare ca fulgerul, cu roțile hârâind pe lângă mine.

În două minute am zărit ce căutam. Întâi, hotelul se înălța falnic în fața mea. L-am ales pe el din zeci de alte opțiuni. Hotel Aurora Mamaia. 343 de camere și una e doar a mea. Am 7 răsărituri de soare doar pentru mine. Eu, singură în cuibușorul meu. Eu, singură pe balconul meu, cu o cafea cu lapte și cu lumină în priviri.

home

Apoi, marea. Marea se întindea cât vedeam cu ochii, frumoasă și ademenitoare. Era fix perioada zilei când soarele o făcea să sclipească la fel ca un diamant pur. Dar de ea mă voi ocupa după amiază. Mai întâi mă cazez și fac un duș.

Camera mea e la etajul 9. Ies pe balcon. Am marea în dreapta și Siutghiolul în stânga. Apă, apă… cu atâta apă, poate se liniștesc și apele din sufletul meu. Dar să uităm de asta, aici am venit să mă odihnesc și să mă distrez. Oamenii au fost simpatici și primitori, aici e răcoare și curat… cred că trag un pui de somn înainte să încep de-a binelea concediul.

M-am trezit două ore mai târziu și am pornit către plajă. Am alergat de-a dreptul. Îmi era atât de dor! Marea era calmă. Toată lumea era ascunsă pe sub umbreluțe și prosoape. Eu nu, eu voiam să iau tot soarele, toată căldura. Am ieșit din apă și m-am trântit de-a dreptul pe prosop. Picăturile de apă se evaporau de pe pielea încinsă. Era atâta liniște în mine încât mă miram și eu. Puțin mai târziu, mi-am târșâit leneșă picioarele înapoi în cameră. Am coborât mai târziu pentru o cină copioasă la restaurantul hotelului. Eram pregătită să explorez.

Am luat la pas faleza, am căscat gura la magazine și am mâncat churros cu sos picant fără să-mi pese de calorii. Mi-am cumpărat cercei și am probat ochelari de soare fără să bată nimeni din picior. Am revenit la hotel și am băut un pahar cu vin la cafe-bar, după ce am mers în cameră să-mi las înghețata în congelator. Am adormit singură și liniștită în patul ăla mare.

06

Când m-am trezit, soarele era deja sus. Ratasem răsăritul pe plajă, dar măcar am dormit bine. Am luat micul dejun la restaurant și m-am pregătit pentru o porție de distracție la piscina hotelului. M-am așezat pe un șezlong lângă un grup gălăgios. M-au „adoptat” imediat. Și eu care credeam că sunt incapabilă să-mi fac prieteni! Am făcut planuri pentru seară, voiau să mă ia cu ei în club.

Începusem să petrec mai mult timp la hotel decât în afara lui. E drept că la un moment dat am întrebat la recepție ce obiective turistice sunt în zonă și am fost sfătuită cu profesionalism, așa că am mers să văd statuia lui Ovidiu, Delfinariul, Cazinoul și am dat o fugă prin mall. Dar mă simțeam atât de bine „pe lângă casă”, că nu-mi mai venea să plec. Îmi stabilisem deja rutina. Dimineața luam micul dejun și zăceam pe șezlong la piscină până pe la prânz. Beam cocktail-uri și mâncam înghețată sau mă bălăceam cu noii mei prieteni.

După amiezile le petreceam pe plajă, întinsă pe prosop, cu soarele-n păr, cu pielea prăjită… iar serile… serile erau doar ale mele.

Mă plimbam în fiecare seară cu telegondola. Acolo, în aer, îmi puneam în ordine gândurile. Și pentru că tot eram acolo, aruncam și un ochi spre cameră să mă asigur că am închis ușa de la balcon. 😀

IMG_20160724_135055

Pe blog am postat în fiecare zi, semnalul wifi e prezent la datorie în tot hotelul, chiar și în restaurant și la piscină. Așa că ce era mai plăcut dimineața decât un articol fresh, scris în timp ce savuram o limonadă cu mentă și gheață? Tot scriind cu drag, mi-a venit o idee fabuloasă: ce-ar fi dacă aș începe acum, aici, să scriu o carte? Cartea mea de la mare. În care să-mi aștern sufletul.

Vezi? Un hotel cu piscină m-a vindecat de tine!

Dacă vreți să vă detoxifiați sufletul, încercați și voi cazarea la hotel Aurora.

sigla-logo-aurora

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.

*sursă foto: hotelaurora.ro

Cu un ochi la scris, cu altul la vis

Sunt un om cu multe fixuri și mă deranjează anumite lucruri până… până-n măduva oaselor.

Urăsc când cineva îmi vorbește cu dublu înțeles (eu și-njur dacă e nevoie de o mostră de sinceritate), sau când primesc puncte-puncte, saaau, mai rău, zâmbetul. ACEL zâmbet. Mai rău e când prietenii nu înțeleg cât de tare mă deranjează si mă necăjesc cu el.

Sau să mi se spună să tac. Doamne, când aud asta, toate furiile universului mă apucă.

Alt lucru care mă deranjează e să pierd. Să pierd un lucru drag, mai cu seamă dacă e primit cadou. Dacă l-am cumpărat eu, nu-i bai, mai muncesc nițel și îmi iau altul.

Să pierd un pariu. Să pierd un concurs. Mă supăr atât de tare încât plâng cu sughițuri și lacrimi înnodate-n bărbie.

Apropo de asta, îmi amintesc o fază din liceu. Nu cred c-o să pot uita vreodată ziua aia. Mă înscrisesem la olimpiada de engleză. Faza pe oraș avea loc la mine în liceu. Am pornit către laboratorul de informatică împreună cu o colegă, ne-am așezat la o măsuță, când l-am văzut. Pe el! El, soarele și viața mea, prințul blond după care suspinam în pernă de luni de zile. Băiatul după care plângeam și căruia îi scriam poezii.

Și cum trecea el nepăsător, ca un bad boy ce era… mai-mai să-mi sucesc gâtul privindu-l. S-a așezat undeva în spatele meu. 3 ore, cât a durat până am terminat lucrarea (am și păstrat ciorna!), i-am aruncat ocheade. Se uita și el din când în când și zâmbea. Am crezut că s-o lega ceva, cândva.

IMG_20170313_210303

Citeam cerințele, mai aruncam o ocheadă… şi încă una și încă una, apoi mai scriam două rânduri. Ce-o fi fost în capul meu și ce-oi fi înțeles din cerințe, Dumnezeu cu mila. Inima-mi era prea plină de încântarea că-l aveam… pe-acolo, pe lângă mine. Eram undeva la câțiva metri deasupra Cerului, pluteam ca un unicorn pe calmante.

Dacă aveam inspirația de moment să fiu mai atentă la ce scriam, nu la zâmbetele fugitive primite din direcția lui, poate… poate. Pentru că, după câteva zile, au venit rezultatele lucrărilor. „Sentința” care a picat ca un ciocănel, lovindu-mă fix în creierii minții capului: nu mergeam mai departe la faza pe județ.

Când mi-a spus profesoara, am pornit un plâns din ăla cu sughiţuri de făcuseră colegii cerc în jurul meu. Încercau să mă consoleze, că „lasă, Dana, că poate mergi la anul! Pentru o olimpiadă plângi tu atât?”

Mă uitam la ei și plângeam și mai tare. Se zguduia banca cu mine, nu alta. Care râdeau, care mă priveau compătimitor.

„Nu, mă, nu de-asta plâng!”, le-am zis.

Au făcut ochii mari.

„Da’ de ce?”

„Că Adi s-a calificaaaaat!”

Morala? Atenția, bat-o vina, dacă era îndreptată asupra lucrării și nu asupra lui Adişor, poate mergeam amândoi cu același autobuz la Călărași, la aceeași olimpiadă.

Ajunsă acasă, am repetat lacrimile și zguduiala și in fața mamei… pe care am reușit să o indispun rău de tot.

Băi, dar am așa un noroc porcesc, că știi ce am făcut? M-am calificat la franceză. El la biologie. Am mers la Călărași si ne-am uitat unul la celălalt. Și-atât.

Au trecut de atunci vreo 12 ani și de fiecare dată când intră în magazin o persoană cu care trebuie să vorbesc în engleză, îmi amintesc episodul cu olimpiada. Cred cu tărie că ar fi trebuit să fiu mai atentă la orele de engleză și să nu mai zburd cu imaginația pe câmpii. Păi de ce? Păi pentru că mai degrabă îmi amintesc versurile unei melodii sau replicile dintr-un film decât gramatica. Și când cred că am greșit ceva, caut pe google cum îmi vine în minte. Dacă au scris și alții tot așa, e bine. Dacă nu, mă corecteaza mister google.

Le bag bieților oameni de-alde „this one?” şi „yes” și „no” de mă plictisesc si eu de mine.

M-aș bagă la nişte cursuri de engleză, dar trebuie să recunosc că până acum așa ceva mi s-a părut imposibil.

În primul rând, sunt adult cu serviciu cu normă întreagă, pe lângă faptul că nu aș avea timp, nici cu răbdarea nu stau prea bine.

În al doilea rând, la mine în oraș, opțiunea asta e inexistentă. Engleză fac doar copiii la şcoală. Ar mai exista opțiunea de a face meditații la engleză. Dar serios, ştii cât costă o oră de meditație (din aia ca pentru BAC)? Practic, ce iau pe mere, dau pe pere. La urma urmei, eu am nevoie doar să îmi fortific bazele învățate la școala și care au fost demult uitate. Ca timpurile verbale, de exemplu.

Aici intră în scenă, din nou, norocul meu porcesc. Cică nu e bine să aștepți să îti pice din cer soluțiile. Ba e bine, că uneori chiar pică.

Am aflat de o platformă de ealerning unde pot învăța engleză și bieții adulți. Noi ăștia mai cu griji, mai fără timp, mai cu copii și soți care vor zilnic două feluri plus desert.

De ce e minunată platforma? Păi pentru că poți studia când ai timp. Eu, de exemplu, am timp și la muncă. Iarna tricotez. Aș putea în schimb să învăț engleză în zilele în care nu sunt clienți mulți în magazin. Sau într-o noapte când nu am somn. Alții poate au timp doar în week-end. Fiecare își face programul fix cum vrea. Poți învăța engleza singur, în pătuţul tău sau la tine în bucătărie, de ce nu?

Apoi, după ce parcurgi cursurile online, beneficiezi de ajutorul unui profesor de limba engleză atunci când completezi testele. Nu, nu stă în spatele tău și te ajută la propriu, „vezi Gogule, că raspunsul e x”, dar îți corectează lucrările. Rezolvi testul, completezi adresa de mail și în curând primești rezultatul. Nu ești contra cronometru, ca la examen, din nou îți rezolvi treaba în ritmul tău.

Astfel, înveți engleza fără profesor, dar beneficiezi totuși de ajutorul său pentru a-ți corecta lucrările. Nu e ca la cursurile alea unde repeți ca un papagal după vocea de pe un cd și la final tot nu ai reținut nimic.

În plus, dacă vrei să afli mai multe, să vezi dacă-ți place, dacă e de tine, dacă ți se potrivește, ai și o „mostră” pe platformă. Poți testa gratuit câteva dintre serviciile oferite.

17155390_10212151487803166_1824556103696489054_n

În felul acesta, engleza chiar e pentru toți. Chiar și pentru cei puturoși sau ocupați.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.

When in College

… sau Fermecătoarea fără farmece la îndemână.

Când pleci de pe lângă fustele mamei, tare câinoasă pare viața. Toți parcă se ridică împotriva ta și nu găsești alinare și înțelegere pe nicăieri. De s-ar vinde la kil astea, alta ar fi situația. Mai ales cu un mic discount de… 90%, sau ceva de genul ăsta.

Îți aduci aminte de prima zi la facultate? Cred că atunci mi-am pierdut juma’ de suflet. Când a pornit autobuzul și eu plecam cu el, cu borcanul de pilaf cu vită în rucsac, lasând-o pe mama zgribulită în stație, facându-mi cu mâna… am simțit că pică cerul și Saturn pe mine, cu ale sale inele strângându-mi inima ca-ntr-o menghină.

Întâiul moment a fost greu, apoi ne-am luat cu seminariile, cursurile si bârfele despre baieti si am mai uitat. Imi amintesc ca adunasem toate numerele din agendele telefoanelor si prietenele mele dădeau beepuri ca să fie sunate, asa ar fi primit niște credit pe telefon. Ehe, ce vremuri, bă!

Pe vremea aia primeam câte 50 de lei de buzunar pentru cele 4 zile cât stăteam în București și, culmea, îmi ajungeau pentru strictul necesar. Dar ce te faci când vrei mai mult? Mai mult, pentru mine însemna un loc de muncă pentru a-mi asigura și micile plăceri pe care trebuie să și le ofere o fată. Un fond de ten, un parfumel sau o jachetă mai bună. Aspectul nu mă ajuta. Viața de cămin nu era tocmai cea mai simplă. Mi-era greață să folosesc baia comună, una dintre colegele de cameră se tot vântura pe ușă când noi învățam, vorbea tare și asculta muzică dată la maximum. Stresul își punea amprenta asupra chipului meu. De obicei, în astfel de momente încep să îmi zgândăr orice zgaibă găsesc pe piele. Din zgaibă-n zgaibă, am săpat tranșee. Mâinile îmi erau crăpate până la sânge de la atâta șmotruit prin camera jegoasă, iar călcâiele mai aveau un pic și strângeau greieri în crăpături de la atâtea drumuri între cămin, facultate și căutarea unui job.

Am reușit să obțin și un interviu, dar cum să apar cu mutra neîngrijită? Nu vreau să spun că se obțin posturile pe ochi frumoși, dar un aspect îngrijit e un plus în orice situație. Or, eu nu aveam așa ceva. Colcăiau punctele negre pe pielea mea și coșurile semi-vindecate lăsau urme urâte. Am sunat-o pe mama plângând. Mi-a reamintit ponturile pe care mi le dăduse în adolescență. Sfaturi bune și accesibile oricui.

Mai erau doar câteva zile până la interviu, așa că am rugat-o să îmi dea o idee rapidă, ieftină și cu efecte vizibile.

fe1fdc2e75a845787fb6143f742884e9Mi-a amintit de ritualul ei. O baie de aburi pentru deschiderea porilor (preferabil cu ceai de mușețel), un scrub cu zaț de cafea (aici nu am avut probleme, beam cantități industriale de cafea) și o mască făcută din pudră de argilă. Pe lângă sfaturi, mi-a promis și o vizită a doua zi, pentru a cumpăra produsele potrivite pentru continuarea ritualului de îngrijire.

Astfel, după prima parte a tratamentului, când deja pielea părea mai puțin chinuită, am pornit a doua zi la cumpărături, la braț cu mama. Am încercat să o port prin parfumerii și să îi arăt n produse scumpe, dar ea deja a ales Farmec, pentru că este o marcă ce înțelege ce e important pentru consumatori și familia lor.

Când a vrut să plătească, mi-a picat falca! Nici 50 de lei! Am privit sceptică. Știți vorba aia, „săracul e și al…”, eu nu aveam de-un covrig, dar aveam tupeul să mă îndoiesc de niște produse mai accesibile. Dintr-o privire, mama m-a săgetat până-n măduva oaselor. Mi-a explicat că ar trebui să-mi mai domolesc fumurile, pentru că e o marcă cunoscută, de tradiție. Am ascultat-o. Și bine am făcut.

531-farmec-apa-micelara-2După mica sesiune de shopping, m-am pomenit cu 4 produse noi, pentru ten, mâini și călcâie. Știa că nu mă demachiez zilnic, așa că mi-a luat o apă micelară cu orhidee. Demachierea e baza îngrijirii tenului. Dacă nu te demachiezi corespunzător, degeaba aplici alte produse. Așa că eu am început de aici. În plus, mi-a luat și o cremă matifiantă cu extract de bambus, specială pentru tenul meu gras! Yay!

😀

 Pentru craterele de pe mâini mi-a cumpărat bătrâna cremă de mâini cu glicerină și vitamina E. Glicerina are un rol foarte important în îngrijirea pielii, pentru că ajută la menținerea hidratării, astfel voi avea mâinile catifelate mai mult timp.

539-farmec-crema-maini-glicerina-150-2

Și ca să fie treaba treabă, am primit și o cremă de călcâie cu extract de bambus. Pentru că am de gând să port sandale la interviu și nu vreau să pară că am venit de pe câmp.

Să vă zic de interviu? A mers bine. Am obținut postul, grație calităților mele în domeniu și am făcut o primă impresie bună datorită sfaturilor mamei.

Asta se întâmpla în 2017. Au trecut 10 ani și încă țin cont de ce m-a învățat mama când eram în facultate. Acum sunt în măsură să dau eu însămi mai departe câteva sfaturi:

Igiena e cea mai importantă: nu trebuie să atingem tenul fără să ne spălăm pe mâini.

Demachierea e la fel de importantă.

Țineți minte, dacă un produs funcționează perfect, nu îl schimbați doar de dragul experimentelor!

Hidratarea: o cremă foarte hidratantă, folosită seară de seară, ne va salva mâinile de crăpături și uscare excesivă.

Și cel mai important, ascultați-vă mamele! Ele știu cel mai bine!

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.

Sursă foto: farmec.ro, pinterest.

Mulțumesc pufos, moment frumos!

De fiecare dată când ai mei merg în concediu, dacă nu intru în panică și alte suferințe, mă gândesc la ce-aș putea să mănânc. Mâncarea este viață și viața e mâncare, vorba aia…

„Să fac paste, să fac o ciorbă, să pun un piept de pui pe grătar?” – mă întreb eu dimineața, în timp ce orbecăi semi-adormită prin bucătărie. Până mă hotărăsc asupra cinei, deschid hotărâtă frigiderul și scot de-acolo o cutiuță de brânză pufoasă – meniul meu zilnic.

Uneori, o-ntind frumos pe pâine. Alteori, dacă-s mai cu chef, fac și o salată. Azi, în schimb, am poftă s-o mănânc cu lingurița, direct din cutiuță, ca un adevărat fan brânză ce sunt! Am luat-o și pe Joey cu mine, i-am dat și ei să pape. A fost așa pofticioasă încât s-a murdărit și pe botic.

17197778_1458410694189390_555757605_n

Așa puf, așa stare, parcă mă poartă în altă lume. Cu ce seamănă, cu ce? Ce-am mai trăit eu, ce sentiment a mai fost asa pufulicios? Să fi fost primul pupic de la un băiat? Nu, asta n-a fost. Sigur. Primul pupic de la un băiat a fost ca și cum m-aș fi pupat cu un limax. În niciun caz.

Atunci o fi fost starea pe care mi-a dat-o prima vacanță la mare după zece ani? Aroma rece, spuma albă a mării… se apropie ca pufoșenie, dar nici asta n-a fost!

17198418_1458410827522710_1124398891_n

Ce sentiment mai pufos decât atunci când îți vezi împlinit juma’ de vis? Când am primit tricoul cu Neymar, am zis că-mi pocnește inima. Atât de tare mi-a crescut sufletul încât de 3 Revelioane încoace, numai cu el mă-mbrac.

Sau când am văzut-o pe Pitu prima oară clocind și mi s-a trezit instinctul matern, cel-ce-până-atunci-nu-trebuia-numit. Cum, mă, un snop de pufuleți și penuțe, care cu câteva zile înainte era trecut drept băiețel, cum să poată să iubească atât de mult un pumn de ouă și să fie atât de mămoasă? E un sentiment atât de cozy și frumos! La fel ca atunci când o mângâi și își sprijină ușor căpșorul de mâna mea. Câtă încredere și câtă iubire trebuie să poarte în ea! Da, ăsta-i un sentiment la fel de pufos ca brânzica mea Delaco. Bine, când o trag de coadă și mă mușcă, numa’ pufoasă nu e. Atunci se ascute și se subțiază ca săgețile lui Legolas. Atunci e în stare să-mi sară-n cap și să mă ciocănească serios. Dar să lăsăm asta și să plutim pe amintirile pufoase…

Atunci mi-a picat fisa! Amintirile! Însăși ideea de amintire e egală cu pufoșeala. Dacă nici amintirea nu-i de puf… atunci ce?

Ați observat că atunci când ne amintim ceva fain de tot, ridicăm umerii și scufundăm gâtul între ei, ca și cum ne-am cufunda într-un halat de pluș? Închidem ochii și plutim. Retrăim. Respirăm. Simțim. Apoi realitatea kicks our butts, dar am apucat să gustăm din nou un moment din trecut.

Poate veți spune că mai există și amintiri neplăcute. Oho, da, există și ele din păcate! Dar tot pufoase sunt. Păi cum? Păi gândiți-vă! Ne mai rănesc ele acum? Ce a fost, a fost. Cădem pe gânduri uneori, dar cădem ca pe o saltea pufoasă, pentru că ce-a fost rău, a rămas în trecut și nu ne mai poate atinge. Amintirea e un fel de amortizor pentru nasoale.

Cam așa sunt amintirile! Și cu gândul la ele, am mâncat toată cutia de cremă de brânză pufoasă! Pufuleț la pufuleț trage, na, ce să zic. O să mai trec pe la supermarket, ce să fac? N-am ce să fac… 😀

Amintiri dragi, mulțumesc pufos că existați! Și naturii că m-a înzestrat cu memorie bună.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017!

Picături de viață

25 iulie

O dimineață senină ce anunță o zi caniculară. Sunt singură în birou și încerc să-mi potolesc nervii. Răsfoiesc paginile revistei Life Daily, numărul trecut. Un succes teribil, ar spune mulți, un risc asumat, ar spune alții. Eu spun doar că am încercat să lupt contra curentului, am deschis un subiect mai puțin dezbătut, dar pe care îl cunosc toți. Și, într-o oarecare măsură, sunt de acord cu el. Nu și eu, însă. Nu tolerez minciunile de niciun fel, dar minciunile care pun în pericol sănătatea oamenilor și îi fac să se îmbete cu iluzii colorate și plăcut parfumate… pe-astea le urăsc de-a dreptul.

Sunt Dana, fondatoarea revistei. Sau Luptătoarea cu morile de vânt, după cum le place prietenilor să mă necăjească. Iar azi lupta asta va lua amploare, dar îmi place să cred că nu lupt cu morile de vânt, ci împotriva unui adversar concret, ce poate fi învins.

Încerc, pentru un moment să las deoparte grijile ședinței care stă să-mi bată la ușă. Teribil aș bea o cafea. O cafea tare, aromată, amară. Am poftă de amar acum. Mi-ar da putere. M-ar revigora. Zeama aia colorată, cu gust de șosete murdare, de la magazinul din fața blocului… mai rău mi-a făcut. Dulce până la Dumnezeu. Spălătură de borcane.  De când s-a stricat espressorul din bucătăria firmei (și acum o bănuiesc pe secretară că și-a vârât nasul pe unde nu-i fierbea oala, dar am eu ac și de cojocul ei), nu mai beau cafea adevărată decât în week-end. Încerc să mă consolez cu un pahar cu apă, dar nici aici n-am noroc. Are un gust scârbos de clor și miroase a toaletă publică. Normal, e apă de la robinet, că furnizorul de apă a dat bir cu fugiții acum vreo lună. Oricum auzisem niște povești despre firma asta, că mă gândesc că bine a făcut.

Peste câteva ore va avea loc ședința. Urmează uraganul. Majoritatea redactorilor sunt de acord cu demersul meu „anti fake-uri”, dar Radu, cu care am colaborat în nenumărate rânduri, are o părere diferită față de a mea. Normal, la cât de zgârcit e (dar și cumva snob, ciudată asociere), preferă să folosească parfumuri cumpărate de la „băieți”, decât să intre într-un magazin serios. Ana, avocata firmei, pe de altă parte, consideră că e o luptă greu de dus. Nimeni nu a reușit să reducă din amploarea pe care au luat-o produsele contrafăcute. Până acum.

Aud o ciocănitură ușoară în ușă. E secretara. Mă întreabă unde găsește apa pentru ședință. Îmi înghit un „la robinet, doh!” și îi spun că nu avem apă îmbuteliată. Mă privește de parcă i-aș fi dat o palmă. Pe bună dreptate. Sunt deja 30 de grade afară și eu am de gând să țin 15 oameni într-o cameră pentru două ore, fără să le asigur un minimum de confort. Sigur i-aș găsi fleșcăiți, scrâșnind nervos din dinți. Aflând doar la fața locului că nici măcar o apă rece nu am de unde să le ofer, nu ar avea timp să meargă să-și cumpere. Ar deveni și mai nervoși. Radu probabil ar face ture la bucătărie, că oricum nu ar da doi lei pe o sticlă de apă nici dacă ar avea timp.

Și când aș termina discursul despre continuarea campaniei anti-fake, sunt sigură că cineva mi-ar arunca un „Vorbești de fake-uri, dar apa asta e mai fake ca un parfum vândut pe plajă”. Și-ar fi totul un mare eșec.

Nu vreau să risc. Am luat cheile mașinii și m-am ridicat hotărâtă de pe scaun. Atât de hotărâtă încât m-a luat amețeala. Pornesc către supermarket, să iau niște apă, cafea și eventual un ibric cât un ceaun. O să avem nevoie de muuultă cafea!

Într-o oră am fost înapoi. Mai rămâne să car de la mașină toate cumpărăturile. Fustă creion, stiletto de 12, cămașă albă de mătase. În mâna stângă un bidon de 6 litri, în mâna dreaptă, un ibric. De după o dubă, îmi iese în față un domn grăbit, de care aproape că m-am lovit. Ne cerem scuze amândoi și, văzând că în portbagaj mai aveam încă un bidon, se oferă să mă ajute cu cumpărăturile. Cred că am o mutră tare neajutorată!

„Ce faceți, domnișoară, cu toată apa asta?”

„Pentru o ședință la sediul revistei X. Ne-au lăsat furnizorii fără apă și nu avem de ales, mergem la supermarket.” – am zis

„Domnișoară, nu e nevoie! La Fântâna vine la tine! Ăsta-i motto-ul nostru!”

Abia atunci m-am dezmeticit. Pe mașina de după care a apărut scria mare „La Fântâna”. E Posibil chiar așa ceva? După atâtea griji, după drumul la magazin, să găsesc rezolvarea fix în fața clădirii în care urmează să intru? Sunt norocoasă, nu glumă!

Pe drumul spre birou l-am rugat să îmi explice exact ce prevede un contract cu ei, ce produse distribuie și cum ar face diferența pentru nervișorii mei simplul fapt că am avea, eu și colegii mei, apă și cafea zilnic. Da-da, și cafea! În cele 5 minute, cât a durat drumul către birou și înapoi, mă convinsese deja să le încerc produsele.

Așa că am trecut la treabă și am decis să încheiem un contract.

Dacă vă așteptați să vă spun că la ședință am avut apă la birou adusă de La Fântâna, o să vă dezamăgesc. A durat cam mult până m-am gândit și m-am răzgândit cu privire la durata abonamentului, încât aproape am întârziat. A fost bine până la urmă, deși apa cumpărată era aproape caldă și colac peste pupăză, am și răsturnat un bidon. Colegii s-au strâmbat la cafea, că am uitat să cumpăr zahăr. Gândul meu zbura la dozatoarele de apă rece și la o cafea bună. Cel puțin, ideea mea a prins și chiar și Radu a acceptat-o.

Tot ce pot să spun e că următoarea ședință va fi pe placul tuturor. Trebuie să fie, pentru că vor fi prezenți și reprezentanți ai unui post de televiziune din Anglia. Yup, povestea mea a ajuns peste hotare! Cică vor să facă un reportaj!

Watercoolerul va asigura apă rece pentru toți colegii și ca să fie treaba treabă, am solicitat și un minigenerator de ozon pentru a avea apă curată în permanență. SIP 2000, pe numele lui, dezinfectează dozatorul și împrospătează gustul apei în cel mai natural mod cu putință. Bașca, ajută și la reducerea consumului de curent electric, pentru că pe parcursul nopții întrerupe alimentarea.

Cred că trec cu vederea gafa secretarei, pentru că vom avea și cafea Kafune și, pentru că o cafea bună trebuie preparată corespunzător, vom avea și un aparat special. Boabele sunt râșnite pe loc și noi ne bucurăm zi de zi de o cafea proaspătă.

Kafune-mic-436x1024

Iar pentru ședințe și alte evenimente mai fancy, cum e următoarea, vom avea apă de izvor ambalată în sticluțe mici, simple și elegante.

sticle-pet-pe-fond-alb-impreuna-768x576

La Fântâna mi-a asigurat consultanță, instalarea și mentenanța echipamentelor, calitate și profesionalism.

Iar lui Radu, cel mai probabil îi voi pune în față un pahar cu apă de la robinet și abia apoi unul cu apă La Fântâna. Așa se va înrădăcina în mintea sa ideea că un produs bun merită fiecare bănuț. Dar cred că și-a dat singur seama după ce a făcut o alergie de la „parfumurile de la băieți”.

 Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017!

SuperBlog de primăvară, abia te-așteptam!

S-a furat mireasa startul!

Așteptam cu maxim interes ziua de 1 Martie din două motive:

  1. Să pot spera că vine și primăvara. Cândva.
  2. Să-nceapă Spring SuperBlog.

Ei bine, la cererea publicului, startul e azi. Deci, vă anunț cu trompete și vuvuzele că particip și de data asta. Va urma o lună interesantă și abia aștept să văd probele, abia aștept să scriu și să refreshuiesc platforma până apar notele. 😀

Abia aștept discuțiile de pe grup. Clasamentul. Nerăbdarea. Tot.

I’m in. Ne vedem pe-ntâi. ❤

Pupicici și unicorni. Zenul fie cu mine. Alea-alea.

banner_particip_200x200-1

*sursă

Arc de Triomphe, un hotel de vis

Am amânat acest articol mai bine de o lună. Nici nu știu cu ce să încep, pentru că experiența a fost minunată din orice unghi aș privi.

Pe 10 decembrie 2016 am participat la Gala SuperBlog 2016, după cum am mai spus. Am fost cazați cu toții la hotelul Arc de Triomphe (strada Clucerului, nr. 19, București), acolo s-a desfășurat gala propriu-zisă, adică festivitatea de premiere, acolo a avut loc și degustarea de brânzeturi și vinuri și tot acolo am și dansat la petrecerea de după. Am dansat e mult spus, eu doar m-am bâțâit un pic pe scaun, pe Eu quero tchu, eu quero tcha. :))) Dar să trecem peste, pentru că acum e vorba doar despre hotel.

Aspectul. De la fațadă până la camere… totul arată elegant. Fiecare obiect din interiorul hotelului inspiră un bun gust desăvârșit.

16142933_1639062939454038_8911983160766617939_n

La recepție am fost întâmpinați de o figură zâmbitoare și amabilă. Interiorul mă duce cumva cu gândul la eleganța de pe Titanic. Am văzut filmul ăla de un milion de ori și am paralela asta în minte.

Pe holuri, din când în când găseam doamne care făceau curățenie, aspirau mocheta, trebăluiau ca niște albinuțe. De-aia și mirosea așa frumos. Mirosea a curat, a casă proaspăt aerisită și curată lună. Din loc în loc găsim ghivece mari cu plante și chiar vaze cu flori proaspete. De asemenea, pe pereți sunt foarte multe tablouri cu cactuși (eu cu neamuri de cactuși am văzut, că or fi și alte plante…).

img_20161211_095303

Camera noastră era spațioasă, patul imens, înalt și extraordinar de pufos, parcă pluteam pe un norișor. Lenjeria era impecabilă și plăcut parfumată. Cred că asta m-a impresionat cel mai tare: curățenia. Am un miros al năbădăii de dezvoltat și zău dacă am simțit vreun iz dubios pe acolo. Totul mirosea a primăvară. Spun asta pentru că pentru mine e un aspect foarte important atunci când merg undeva în concediu. Dacă ceva îmi miroase nasol, îmi strică toată dispoziția. Țin enorm de mult la curățenia camerelor unde sunt cazată în vacanțe. Și camera de la Arc de Triomphe a fost cea mai faină din toate.

M-a cucerit cu acea veioză imensă, telefonul cu disc (nu era cu disc, dar arăta ca unul) și biroul (sau masa de toaletă, luați-o cum vreți) șiiiii bambusul de pe birou! Iubesc bambusul, am și eu unul mic acasă!

img_20161211_094422

img_20161211_094430

img_20161211_094750

Stilul e vintage, de un bun gust desăvârșit. S-o zic pe-aia dreaptă, m-am cam jucat cu robineții de la baie până le-am dat de cap. Apropo, ați văzut Singur acasă 2, nu? Ei, ăia la hotelul ăla mare aveau la fel instalația din baie. Liliac-liliac, dar am observat. 😀

Baia a fost suficient de spațioasă, simplă și curată. M-au cucerit produsele cosmetice pe care le-am găsit în baie. Amintesc aici gelul de duș și săpunul (am înțeles că ar fi bio) cu aromă de lămâiță, verbena sau ceva apropiat (spun asta pentru că aveam și eu la mine un gel de duș cu verbena și miroseau aproape identic), foarte blânde și delicate cu pielea, dar intense ca miros, un deliciu pentru năsuc. Am avut în baie și obiecte pentru igienă, cotonete de bumbac, bețișoare pentru urechi și probabil cască pentru duș, dar nu le-am folosit, așa că nu mă pronunț.

img_20161211_094515

Ca „unelte” ajutătoare, am primit și papucei de casă și halat de baie. Ain’t that awesome?

img_20161211_094321

Trecând mai departe, sala Victoria, unde s-a desfășurat Gala, e spațioasă și perfectă pentru astfel de evenimente. Mesele sunt rotunde și la fiecare masă pot sta vreo 8 persoane.

Mai există un salon pentru evenimente, Panoramic și, desigur, restaurantul Oliviers. La restaurant am luat micul dejun a doua zi, ba chiar pe terasa restaurantului (era închisă, nu în aer liber, că era totuși decembrie). Mâncarea a fost bună, am avut bufet suedez și eu am ales câteva legume, mezeluri și brânză.

img_20161211_100306

img_20161211_104652

Apropo de mâncare, bucătarii profesioniști sunt acolo pentru a găti numeroase feluri de mâncare, din cele mai calitative ingrediente.

De asemenea, hotelul pune la dispoziția clienților sauna, jacuzzi și servicii de masaj. Pe site-ul hotelului găsim toate detaliile.

Pe mine m-a impresionat. A fost o experiență de vis și sper să revin cândva în acel loc minunat.

A, pe final, mi se permite o mică observație? 😀 Mi-ar fi plăcut să am un bec, o veioză, o lumină în zona mesei. A trebuit să mă tot plimb între masă și fereastră pentru a mă machia. :))) Femeile… trebuie să găsească ele o dudă tot timpul. :))

Și pe finalul finalului, mulțumesc pentru o experiență minunată!

Pupicici! Ne citim curând!

*sursă foto: facebook Arc de Triomphe și arhiva personală