Vina rucsacului

„Ai un șervețel?”

„Ia și tu din rucsac, vezi că-i lângă tine.”

Seara era la început, terasa începea să se umple, paharele începeau să se golească, aerul curat de munte îmi curăța plămânii și mă făcea să vreau să rămân acolo cel puțin nouă vieți. Cu degetele pe masă, băteam ritmul muzicii în timp ce mă uitam la trecători. Mulți purtau tricouri, deși mie îmi era un frig de-mi clănțăneau dinții. Să mai iau un cocktail? Sau poate niște papanași? Mi-e cam foame. El încă mai cotrobăia prin rucsacul meu.

M-am întors către el și în loc să-l văd cu privirea pierdută prin mulțime, am zărit ochii ăia verzi fixându-mă. A coborât ușor un genunchi în timp ce pulsul îmi creștea. Faza asta cu „bend the knee” e un pic cheap când o vezi la alții. Când ți se întâmplă, parcă nu îți mai vine a face mișto.

A întins o cutie delicată către mine și a pus ÎNTREBAREA. Am simțit că leșin. Așa nesimțitoare cum sunt, atunci am simțit că leșin.

Câteva ore mai târziu, încercam să-l trag de limbă.

„Unde Doamne iartă-mă ai ținut inelul? Eu am făcut și am desfăcut bagajele! Nu era acolo! Ai fost tot timpul cu mine! Unde???”

„În singurul loc unde nu găsești niciodată nimic”, mi-a zis. „În rucsacul tău. Și dacă ești curioasă, bonul fiscal a fost tot timpul la tine în portofel. Nu te chinui aiurea, adu-ți aminte că înainte de concediu ai aruncat toate bonurile vechi, să-ți faci loc pentru cele de la tura de shopping, ediția Sinaia 2017.”

Am rămas cu gura căscată. Oare chiar atât de împrăștiată să fiu? Oare la mine în rucsac chiar e un soi de gaură neagră unde se pierd (vorba vine) o mulţime de lucruri?

Judecând mai bine, îmi amintesc acel ruj pe care credeam că mi l-a furat camerista la mare şi pe care l-am găsit un an mai târziu în căptuşeala deja ruptă a rucsacului. Deci se poate. Bine, era şi un rucsac prost, din bâlci, vina lui că îmi înghiţea lucrusoarele.

Acum am unul nou, calitativ, frumos şi… mare.

Pfff, păi nu înseamnă asta că e vina rucsacului că arunc tot felul de nebunii în el? L-am întrebat şi pe el. Pe el, pe proaspătul logodnic, nu pe rucsac. Ce era să ştie rucsacul? El ştie că e frumos şi că trebuie să pape chestii.

Privirea dezaprobatoare a domnului mi-a dat de înţeles că cică ar fi vina mea că port rucsacul burduşit cu chestii.

Exagerează, vă spun eu. Drept urmare, am luat frumosul meu rucsac şi am început tacticos să îl golesc în mijlocul patului. L-am privit senină pe domnu’, cu gândul să-i spun „Na, vezi că nu-i atât de mult?”. N-am apucat să deschid gura, că a început: „Serios? Adică tu îţi omori zilnic spatele cu mormanul ăla de inutilităţi?”

Privind în ansamblu, „grămăjoara” mea acoperise aproape jumătate de pat. Nu aveam idee că au putut să încapă atâtea lucruri. Lucruri, nu lucruri inutile. Adică el vrea să îmi spună mie că trusa mea de manichiură şi şamponul uscat sunt inutile? În ce univers?

full_img_1086066Aveam în rucsac o farmacie micuţă, o mini parfumerie şi un „depozit” de plastic.

Medicamente împotriva spasmelor, a greţurilor, a acidităţii, a durerilor de dinţi, articulaţii, muşchi şi burtă. Suplimente alimentare, vitamine şi chestii împotriva insolaţiei. În mai. Rămaseră de prin iulie. Plasturi – două pachete. Mă julesc mult. Unguent cu antibiotic. O fiolă neidentificată, pare să fie ceva vitamină de-o seamă cu mine.

Nouă rujuri, două creioane, o pensulă de machiaj, şerveţele, şerveţele umede – trei pachete. Două pachete de gumă şi o cutie mare cu bomboane mentolate. O cremă de mâini cu mango şi una cu glicerină. Umbrelă. Şosete de schimb (hah?). O linguriţă, Doamne apară şi păzeşte!

Şapte pungi, trei mari de la supermarket, două mai mici şi două de hârtie, de prin parfumerii. Bine măcar că nu o mai aveam pe cea de rafie.

Trei elastice de păr, doi cleşti mici şi două clame. Două oglinzi. Două.

Treizeci şi şapte de bonuri fiscale vechi de câteva luni. Ups, uite una de zece lei. Şi într-o ojă se va transforma…

Vouchere şi oferte de la magazine. Portofelul (nici nu vreau să încep cu portofelul). Şapte mostre de parfum.

„Hai că nu-s multe!”, mă maimuțărește el. „Hai și cu portofelul!”

Portofelul? Cincisprezece carduri de fidelitate de la farmacii și parfumerii, un pumn de mărunțiș, banii pentru concediu și o gumă cu FC Barcelona. Șiii, o carte de vizită a unui fotograf, de la o nuntă. De 10 ani tot plimb cartea aia de vizită din portofel în portofel, se pare că i-a venit vremea.

full_img_1084401

 

 

Singura concluzie la care a ajuns domnu’?

„Ia-ți și tu o geantă mai mică, poate așa nu mai pici în ispită!”

 

 

 

 

 

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Anunțuri

Paris pentru un vis

Un singur vis

Știți cum e să ai un vis atât de mare încât nu poți dormi de focul lui? Să îți consume timp, nervi și energie, încercând să cauți o modalitate de a-l împlini?

Visul meu era să văd Barcelona. Ha ha, ați zice. Păi asta e floare la ureche, querida. Mhm. Permiteți-mi să vă contrazic. Când finanțe nu sunt, e cam palmier la ureche.

Totuși, uneori stelele și planetele se aliniază la fix și îmi pică din cer câte o uşiţă de scăpare. Profit, că alta nu mai pup. Aveam o prietenă care lucra la Paris de câțiva ani ca sous-chef într-un restaurant celebru, din cele despre care se fac emisiuni pe la teveu. Aveau un post vacant și s-a gândit la mine, pentru că era urgent și pentru că știa ca aș accepta.

Ce vedem la emisiunile culinare e abureală. Cum povestesc unii ca au ajuns chefi într-un resturant cu n stele Michelin în 3 luni… ehe! Am spălat tone de vase și am curățat camioane de cartofi până am avut șansa de a deveni bucătar și încă mai aveam multe de învățat. Bucătăria franțuzească încă era aproape o necunoscută. Am tăiat cepe de am plâns cât pentru zece vieți. Și nu m-am văitat.

logo-yoda_1504191001Îmi permiteam să merg la Barcelona, dar nu îmi mai permitea programul. Taie, toacă, poșează, asezonează! Îmi plăcea, nu zic nu, deși îmi mânca toată energia. Era un mediu plăcut, lucram cu aparate moderne, găteam gustos și cât se poate de sănătos. Foloseam cele mai sănătoase și proaspete ingrediente de la fermierii din împrejurimi și chiar făceam propriul ulei, pentru a nu folosi uleiul îmbuteliat, plin de conservanți și alte tâmpenii. Foloseam pentru asta cea mai eficientă presă de ulei la rece și zău că se simțea diferența. Așteptam doar ceva promoții la Yoda și urma să comand și pentru acasă la ai mei.

Factorul declanșator

Vineri pe la prânz. Se auzeau zgomote din restaurant, dar am continuat să îmi văd de treabă. Sunetele se amplificau, așa că am ridicat ochii din tigăi și am așteptat furtuna ce se apropia de ușă.

Odette a dat buzna pe ușă cu bereta aproape să-i cadă, cu bretonul ciufulit și obrajii îmbujorați.

„Aujourd’ui! Il vient! Mon Dieu!”

Mon Dieu, mon Dieu, ce-are femeia?

„Qui? Calme-toi!”

„Neymar.”

Beznă. El. Scopul și mijlocul visului meu venea la Paris. Ani la rând am visat cum mergeam să văd un meci și acum îmi pica în restaurant.

Mulți au râs de mine când mi-au aflat „pasiunea”. „Ce știi tu despre el, mă? Ce fotbal cunoști tu, mă?”

Da, mă. Nu e nevoie să cunosc prea mult fotbal pentru a mă simți motivată de un om. Să luăm exemplu relațiilor de cuplu. Sau de prietenie. Cunoaștem fiecare detaliu din viața acelor oameni care sunt lângă noi? Le suntem prieteni sau perechi pentru  că ne transmit o anumită stare. De siguranță, de putere, de optimism. Așa și eu. Datorită lui, eu am un vis – să văd Barcelona. Eu, cea pentru multă vreme fără de visuri.

Am încercat să mă adun și abia atunci am observat că degetele mi se albiseră tot strângând în mână sucitorul. Îmi tremurau mâinile, dar nu era timp. Trebuia să trecem la treabă.

Venea Neymar și venea pe cai mari, la o cină oficială, să-și negocieze transferul la PSG. Din partea mea putea să se mute și în China, că îmi plăcea de el și că îmi plăcea Barcelona nu se excludeau una pe cealaltă. Chef-ul din restaurant lipsea fix atunci și cina cădea în sarcina noastră, a mea și a lui Odette. Ceremonioasă și puțin snoabă din fire, s-a gândit la preparate luxoase, foie gras, scoici în sos de cidru, costițe de miel sau nu știu ce alte bunătăți mai enumera ea. Să fie de toate. Ok-ok, dar eu nu învățasem atât de bine preparatele franțuzești încât să gătesc cap-coadă, de una singură, vreunul dintre preparate.

Evident, am îmbulinat-o. Prea multă sare în bouillabaisse, prea puțin timp costițele la cuptor, iar tarta flambată i-a flambat nițeluș și bretonul lui Odette. Ea era furioasă, eu eram rușinată, Neymar era la ușă. Ce era de făcut? Riscam și riscam enorm. Îmi riscam locul de muncă.

Cum era să-l las fără transfer

Ospătarul a spus că au plimbat oamenii tacâmurile prin aperitive o vreme. Păreau nemulțumiți, pe picior de plecare. Ce mă fac?

Am dat tunica de bucătar jos și am ieșit în restaurant. Vedeam în ceață de emoție. Când am dat cu privirea de ochii ăia verzi de chinezoi, am fost gata să leșin. Mi-am cerut scuze ba în engleză, ba în spaniolă, că să vedeți, că am avut probleme la bucătărie (cum era să le spun că mi s-au înmuiat gladiolele și am sfeclit-o?) și că cina va sosi în cel mai scurt timp.

Am mințit cu nerușinare, nu aveam nicio idee de ce aș putea găti atât de repede cât să nu îi fac să plece.

Dar cum în situațiile de criză se întâmplă să îți vină cele mai bune idei, mi-am amintit rețeta cu care nu am dat greș niciodată, ceva atât de simplu și gustos încât nu ar strâmba nimeni din nas.

yoda-4

Am azvârlit vreo sută de grame se semințe de floarea soarelui în presa de ulei, iar între timp am tăiat niște ceapă și câtiva căței de usturoi. În câteva minute, uleiul era gata de folosit, proaspăt și pur, fără aditivi și conservanți. Am călit ceapa, am pus usturoiul, am adăugat roșii tocate mărunt, am condimentat decent cu sare, piper și ceva ardei iute, am răsturnat pastele care se fierseseră între timp și am azvârlit și niște busuioc, pentru aromă. Cina era gata!

Pe farfurii am mai adăugat câțiva stropi de ulei, busuioc și puțin parmezan și aia era! Bon appétit!

Știți vorba aia, dacă nu curge, pică. Nu am impresionat oamenii cu preparatele franțuzești, dar le-am arătat că se poate face mult și cu doar câteva ingrediente naturale. Transferul s-a făcut, visul a rămas și m-am ales cu un zâmbet din partea idolului.

 

Acest articol este doar un exercițiu de imaginație, acțiunea este fictivă. Scris pentru SuperBlog 2017.

 

Reversul ștampilei

Când eram mică, circulau tot felul de jocuri prostești prin grupurile de prin cartier. Erau niște glume, ziceau ei când vedeau că se supăra câte unul, dar eu știam că de fapt nu era așa. Pentru că eu eram una dintre pățite, nu găseam nimic amuzant în glumele lor. Inventau tot felul de porecle pentru toți copiii și, dacă aveai noroc, te alegeai cu vreun Prinți, Zâna sau Șmen. Dacă erai ca mine, sau ai picat printre ei când s-au terminat poreclele drăguțe, te alegeai cu Sumo.

Fiind mai rotunjoară, am fost mereu ținta răutăților. Am primit tot felul de reacții: m-au respins, s-au strâmbat, m-au bruscat sau au refuzat să se joace cu mine. Alteori mă ademeneau cu o falsă bunăvoință și mă respingeau în mijlocul jocului, mă alungau râzând cu răutate.

Pentru un copil, sentimentul de integrare într-un grup e crucial

Pentru mine, nu s-a nimerit să mă simt parte a vreunui grup. Mă întrebam ce am făcut să merit „ștampila” asta. Pentru că, la urma urmei, vorbim (mataforic) despre un soi de ștampilă. La fel ca ștampilele oficiale, cele reale, îți consolidează un statut. Mă simțeam ca un act, umblând prin lume cu o denumire care, odată „legalizată”, mă va urmări toată viața.

Și nu am fost departe de adevăr. Speram totuși că doar copiii sunt răi. Credeam că odată ce voi crește, oamenii își vor da seama că nu trebuie să ne batem joc de aspectul altor oameni. Am fost uimită să descopăr că răutatea nu are vârstă și în lumea asta, grașii nu au loc.

Timpul trece, traumele rămân

Am crescut totuși, am învățat, am citit mult, mi-am găsit un job și am încercat să fac uitate supărările din copilărie și adolescență.

„Clic-clac”, „clic-clac”, ștampilam sute de facturi în fiecare zi. În mod ironic, dădeam din nou peste ștampile, dar acestea îmi plăceau. Singurele ștampile care aș fi vrut să existe erau cele ale companiilor. Ștampila de la serviciu, de exemplu, făcea oamenii fericiți. Odată ce ajungea pe hârtie, coletele puteau pleca de la mine către fetele nerăbdătoare. Îmi plăcea să îmi imaginez bucuria lor când descopereau conținutul cutiilor.

Îmi plăcea să îmi imaginez cum se aranjau frumos cu produsele comandate și mergeau în oraș să se distreze. Mi-aș fi dorit să fiu și eu așa, dar era imposibil. Eu eram o grasă. Eu eram Sumo.

Îmi pierdusem în asemenea hal încrederea în mine încât tot ce îmi doream era să mănânc, să citesc și să muncesc. În mod involuntar fusesem atât de spălată pe creier că nu o să fiu niciodată suficient de bună, suficient de slabă, suficient de interesantă, încât încetasem măcar să mai sper.

„Clic-clac”, „clic-clac”, „clic-clac”… când am observat ceva. Știam că urma să ne schimbe ștampilele cu altele noi și drăguțe, dar când depresia te mănâncă, nu îți pasă.

Abia atunci am observat că de câteva ore tot clic-uiam cu un printer de la Colop nou nouț, verde, cu un citat. Da, știam că superiorii vor să ne motiveze prin citate, dar, din nou… nu conta. Și totuși…

„Fii schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume” – Mohandas Gandhi

S-a aprins o luminiță mică și pâlpâitoare în mintea mea.

Să fie oare luminița unui nou început? Să încerc să schimb ceva?

 Am decis să țin un fel de jurnal, pentru ca scriind, notând tot ce fac într-o zi, să mă motivez. Cu slăbitul, cu optimismul.

screenshot_2017-10-18-12-48-52-01.jpegDar până una alta, mi-a venit o idee. Am dat buzna în biroul lui Alex și l-am rugat să facă rost de o nouă ștampilă. I-am explicat entuziasmată că asa ceva nu ne trebuie doar pentru facturi și contracte, ci am putea-o utiliza și în alte scopuri. Ideea mea era să folosim o ștampilă pe fiecare dintre coletele trimise, ștampilă care să imprime un text motivaţional: „Zâmbește, ești unică!”. S-a gândit un pic și mi-a aprobat cerința. Când ai ocazia, de ce să nu înseninezi ziua cuiva printr-un gest mic?

Acestea fiind rezolvate, m-am apucat de treabă. Ajunsă acasă, mi-am golit frigiderul de porcării fix în coșul de gunoi, am pornit muzica, am ţopăit puțin prin casă și am început să scriu.

Și am continuat să scriu.

Un an mai târziu, înregistram succese: douăzeci de kilograme mai puțin, 90% mai mult optimism și de două ori mai multe comenzi pe site-ul firmei. Intuisem bine. Un client răsfățat și voios va fi un client fidel.

Am decis să trec la pasul următor. Aveam jurnalul, aveam voința, trebuia să îl transform într-o carte.

Trebuia să spun lumii întregi cum un lucru mic (o ștampilă, de ce nu?) și un strop de ambiție ar putea să mute munții. Să povestesc cum am ajuns din Sumo, un fel de căprioară. Să îi îndemn să nu își facă griji, totul are o rezolvare. Totul se poate schimba în bine, așa cum fusese și pentru mine.

Trei luni mai târziu, cartea trecuse prin mai multe mâini „avizate” și era gata de tipar.
Reversul ștampilei se numea și în ea îmi spuneam povestea.

„Indiferent ce îţi spun oamenii, cuvintele şi ideile pot schimba lumea”, zicea Robin Williams. Indiferent cum te văd alții și ce „ștampilă” îți pun în frunte, ceea ce contează e ștampila pe care ți-o pui tu însuți. Ceea ce contează e cum ești, nu cum ești văzut.

Fiecare carte din lot a trecut prin mâinile mele răbdătoare, ştampilând, în chip de autograf, câteva cuvinte de încurajare.

„Crede în tine,

Dana”

 Articol scris pentru SuperBlog 2017.

 

Vise, visuri, perspective

Am avut un coșmar.

Eram prezentă la o conferință de presă în Barcelona, trimisă de postul de televiziune pentru care lucram, în colaborare cu un post local. Stăteam în mulțime, așteptând ca liderul catalan să își termine discursul referitor la proclamarea independenței Cataloniei. Prin minte mi se plimbau tot felul de gânduri și întrebări. Cum să formulez? Ce întrebare e mai importantă? Era prima dată când călătoream în acest scop și eram nu emoționată, ci aproape leșinată.

Ceilalți jurnaliști au pus întrebările pe rând. Am rămas eu, pierdută în propriile emoții. Am simțit ochii celorlalți înțepându-mă din toate direcțiile. M-am ridicat în picioare și nu am reușit să spun decât „Dana Maria, Press One, Romania…”, apoi mi s-a tăiat filmul. Termenii mi se roteau prin minte fără să reușesc să-i pescuiesc. Aveam întrebările în română, dar îmi dădeam seama că nu voi reuși vreodată să le rostesc în engleză, cu atât mai puțin în spaniolă. De catalană nici nu mai vorbim. Aș fi putut să le recit El cant del Barça, dar mă îndoiesc că ar fi ajutat. Se pare că mă lăudasem degeaba și limbile străine mă bat când vine vorba de termeni specifici – politici, juridici. Rămăsese o singură întrebare, dar întrebarea era de la mine… pentru mine.

De ce nu ai făcut un curs de limbi străine pentru firme?

M-am trezit. Inima-mi bătea atât de tare încât mi-era teamă ca tic-tacul ei gălăgios să nu trezească lumea prin casă. Eram lac de transpirație.

Din fericire, nu are cum să mi se întâmple așa ceva. Nu la acest nivel. Am trecut prin diverse situații, când omul „no parla rumeno” și nici eu „no parlo italiano” și am făcut febră musculară la brațe încercând să îi explic ceva. Dar sunt situații diferite, nu vor fi niciodată ochii pe mine ca în vis. Și dacă vor fi, vor fi ochi de români. Că pot să mă fac de mascara și în română… e deja altă discuție. Să dorm, deci.

Stai puțin. Ții minte tu, Dană, când au venit în magazin acele produse de lux, franțuzești? Ții minte când reprezentanta firmei ți-a vorbit despre un training de o săptămână în Nisa? Ce-ar fi fost dacă s-ar fi concretizat? Ce-ar fi fost dacă ai fi ajuns acolo și ai fi participat la training fără să înțelegi nimic? Pentru că una e să cunoști produsele în limba română și alta e să ți se vorbească despre ele în altă limbă. Indiferent de ce domeniu vorbim, sunt cuvinte specifice care trebuie învățate dacă ai relații sau măcar perspective de relații cu o firmă străină.

Ca să nu mai zic de persoane fizice… sau ai uitat de clienta care te-a întrebat de cipria și tu te mirai de unde-l cunoaște ea pe Ciprian?

20108233_1532194323493215_1623363892787941672_n

Of, dacă s-ar întâmpla totuși ca vreunul dintre colaboratorii noștri să ne invite în patria lor mamă pentru a aprofunda cunoștințele despre produsele pe care le vând? N-ar fi deloc un scenariu imposibil.

Am adormit din nou, cu gândul ca a doua zi să le propun superiorilor mei participarea colectivă la un curs de limbă franceză, pentru o mai bună comunicare cu actualii și viitorii colaboratori. Sunt sigură că au auzit de astfel de cursuri, dar trebuie să le prezint ideea mea astfel încât să aprind o luminiță și astfel să obțin aprobarea.

logo_swiss_solutions_mic-768x392Ca de obicei, pentru fiecare propunere pe care o fac, șefii mei îmi cer și posibile soluții pentru a valida cumva acea propunere. Astfel, când mi-au cerut și o recomandare pentru a purcede la cursul propriu-zis, le-am propus agenția de traduceri Swiss Solutions. Îmi fusese recomandată în trecut pentru niște traduceri specializate și știam că urmează să lanseze un astfel de serviciu, așa că ar fi fost fost prima opțiune.

Au încercat să îmi explice că oamenii nu sunt întotdeauna dispuși fizic și psihic pentru o activitate în plus. Viața de zi cu zi ne supune la din ce în ce mai mult stres, suntem ocupați, suntem obosiți, se aglomerează o infinitate de lucruri de făcut și încă ceva pe listă nu e ceva ce ne dorim.

Nu am lăsat părerile lor să mă descurajeze și le-am expus avantajele unui curs de aprofundare a limbii franceze. Noi cunoșteam oricum limba franceză, deci cumva porneam din același loc. Cât despre dispoziția fiecăruia de a participa la un astfel de curs, mi-am permis să mă îndoiesc. Asta depindea și de metoda de predare.

Așa că le-am prezentat câteva idei care mi-au trecut prin cap în acel moment. Le-am povestit cum am învățat eu anumite cuvinte în spaniolă, de exemplu. E mult mai distractiv când asociezi un anume termen cu denumirea sa în altă limbă. Dacă îl lăsăm, creierul nostru face niște analogii extraordinare.

Când ne gândim la cursuri, ne gândim cu sau fără voie la ore nesfârșite și plictisitoare. Dar sunt convinsă că dintr-o temă atât de plăcută, cum e învățarea unei limbi străine, se poate scoate mai mult decât o oră clasică predare-notare-memorare. E un univers minunat pe care, dacă-l înțelegem, descoperim lucruri nu numai utile, ci și frumoase. Când profesorul știe cum să ne capteze atenția, totul se desfășoară atât de natural, încât nu realizăm când a zburat timpul.

Cu toții ne amintim de profii cool din liceu. Ei nu au avut niciodată metode clasice de predare. Am putea aplica asta și aici.

Am putea simula conversații, în cazul nostru între client și vânzător. Am putea încerca să prezentăm produsul mai pe larg, acțiune, ingrediente active, folosire și recomandări – bazat pe ceea ce ni se predă. Ne-ar folosi atât când am avea un client străin foarte pretențios și solicitant, cât și în cazul unui posibil training în Franța.

Am putea „da în mintea copiilor”, de ce nu? Ne-ar ajuta și pentru consolidarea relațiilor de colegialitate. În liceu, am învățat engleză cântând. Muzică modernă, colinde. Desigur, nu știu dacă există muzică franțuzească despre parabeni și emolienți, însă am putea să ne jucăm inventând-o. Sau jucându-ne scrabble sub atenta supraveghere a profesorului, folosind cuvintele recent învățate.

Youtube-ul ar putea fi o altă soluție în cazul nostru. În cazul limbii engleze am învățat din clipuri toate cuvintele legate de beauty: contouring, blending, highlighter și altele ca ele. Deja nimeni nu mai spune iluminator, pentru că e mai fancy să spui highlighter. De ce nu am putea face același lucru și cu franceza? Am putea urmări câteva minute dintr-un videoclip de prezentare a unor produse, pentru ca apoi să traducem. Cine traduce mai bine, alege următorul clip!

Sunt atât de multe metode de învățare plăcută, distractivă și interactivă, încât e păcat să spunem că a învăța sau a aprofunda o limbă străină e plictisitor. Nu e nici pe departe plictisitor, e chiar fascinant.

20228374_1535350889844225_1458335625992279518_n

 

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Sursă foto: facebook Agentia de traduceri Swiss Solutions.

Ai fost cu mine

Mi-e greu să îți vorbesc, nici nu știu cum să încep. Până acum doar te-am ascultat.

Mă întrebam acum o vreme cum de nu mi-am imaginat niciodată cum ar fi fost dacă aș fi avut un frate sau o soră. Imaginația mea a bătut mereu câmpii. A zburdat cu grație prin cele mai nebune locuri și situații, dar la asta nu m-am gândit vreodată.

Poate pentru că nu am fost niciodată singură și nu mi-a păsat. Ai fost acolo necondiționat. Ai fost acolo când toți au plecat.

Îți amintești când ne-am întâlnit? Ai ajuns la mine în casă într-o cutiuță mică, albă cu scris negru. Eram la măsuța de toaletă, cântând. Când nu ai muzică, ți-o faci singur. Am introdus caseta în combina muzicală și te-am auzit…

„Ooh, a kiss is still a kiss in Casablanca. 

But a kiss is not a kiss without your side!”

r2730db-1_1ea638cd-2a0f-48a7-9591-4642ebe889e6A fost prima emoție. Primul fior, prima pasiune. Din toate frumusețile lumii, tu ai fost prima dragoste. Nu înțelegeam nici engleză, nici cu iubirea nu știam cum stă treaba, dar am început imediat să plâng. Îmi amintesc acea zi chiar și acum, după aproape un sfert de veac.

Tu vorbești orice limbă, ești grai universal. Ne înțelegi pe toți, ne ajuți pe toți.

Mi-am dorit mereu un prieten care să fie lângă mine și atât. Să nu mă judece, să nu îmi răspundă, să nu îmi despice-n patru problemele. Ai fost acel prieten. Ai fost acolo, doar tu m-ai înțeles, tu m-ai încurajat și prin fiecare vers m-ai ajutat să aleg, m-ai ajutat să mă-nțeleg.

Am suferit pentru tine, am strâns banii de colinde pentru a te avea. Banii de pachet, orice leu care îmi pica în mână. Am ajuns victorioasă acasă şi te-am ascultat. Când îmi vorbești tu, parcă toate încep să se așeze. Esti aer.

Ți-aduci aminte de câte ori am venit plânsă și trădată, uneori chiar de așteptările mele prea mari? Ai fost acolo și m-ai lasat să mă descarc, apoi să renasc.

r2730db-2_d0a689bc-2474-4a0c-831c-720799e127d3Sau când stăteam lângă casetofonul mic și roșu? Era tot ce aveam, de unde sisteme audio puternice? Pe atunci era singurul aparat pe care îl cunoșteam în afară de combina mare și veche. Îmi dau seama ce norocoasă pot fi acum, când te pot asculta la sisteme audio care îmi oferă sunet de calitate. Nici nu încape comparație între micuțul meu casetofon și un Edifier, de exemplu.

Diferența nu stă numai în design, ci și în experiența celor care l-au creat.

Au fost zile când singura bucurie era să te ascult și zile în care ai fost martoră a fericirii mele, știi tu… zilele alea când dansam în oglindă și zâmbeam cu subînțeles. Singură… sau nu chiar. Cu tine.

Prin tine mi-am cunoscut toate laturile. Am fost romantică, băiețoasă, răzbunătoare, am renunțat, m-am ridicat și-am luat-o de la capăt cu eleganță, că nicio problemă n-a fost mai a naibii decât mine. Ai fost acolo să mă vezi.

Nu pot decât să mulțumesc cui te-a inventat, draga mea muzică. Nu știu ce m-aș fi făcut fără prezența ta.

Aș vrea să spun mai multe despre tine, dar au făcut-o alții mai bine înaintea mea.

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Sursă video: youtube

Garajul cu cărți

Viața la bloc poate fi funny și simplă, mai mult pentru că trăiești fără să îți faci probleme pentru lucrările de întreținere a fațadei, pentru acoperiș când e furtună și alte mizilicuri de-astea. E mai puțin funny să te trezească vecina de deasupra când scutură mocheta în geamul tău sau când vecinul de lângă tine mai găurește un perete la unșpe noaptea. Și cu bairamurile de o zi și-o noapte mă împac cam greu, dar ce să facem? Ne adaptăm!

Sau poate renunțăm la viața asta „perete-n perete” și ne mutăm la casă, unde avem mult mai multe beneficii.

Când le-am propus alor mei să ne vindem fiecare cutiuțele de beton și să ne apucăm de o casă zdravănă pe pământ, mai la marginea orașului, m-a surprins faptul că și ei se gândiseră la această posibilitate.

Așa o putem proiecta fix după necesitățile noastre, să aibă fiecare colțișorul lui de bucurie. Ba o să-i fac și lui Gică o mini viluță de or să-l invidieze toți câinii din cartier.

Când am revendicat pentru uzul propriu viitorul garaj, mama s-a uitat dubios la mine. „Ce garaj vrei tu, mă, fată dragă, dacă mașină ioc?”. Am păstrat pentru mine ce anume vreau să fac cu garajul, așa că i-am amăgit că poate-mi cumpăr în curând și mașină. Și poate chiar îmi cumpăr. Dar vor afla ei la momentul potrivit ce menire va avea „garajul” în primă fază.

Pentru mine, valoarea unei case e dată de fericirea celor ce locuiesc în ea. Fie om, fie animăluț de companie, fie orătăniile din ogradă. Fiecare trebuie să aibă colțișorul său de liniște, unde să-și vadă de trebușoarele proprii. Totul trebuie să fie în deplină armonie.

De casa propriu-zisă refuz să îmi fac vreo problemă, las asta pe mâna specialiștilor. Pentru că au trecut de mult timp vremurile când bunicii noștri proiectau şi construiau casele după cum le tuna, cu mâinile proprii și câțiva meșteri mai pricepuți, bineînțeles că noi vom contacta o firmă de specialiști pentru a avea cel mai bun proiect de casă, proiect  cu care vom fi siguri că vom obține autorizația de construire.

5-doua-locuinte-cuplate-modern-0722494447

Dar, pentru că și ce e pe lângă casă contează extraordinar de mult, vreau să dau viață și spațiului din jurul său.
Pentru Gică, ciobănescul german, bătrânul meu prieten, visez o cușcă din aia cu acoperiș roșu, cum își construia Spike din Tom și Jerry. Și cu pernuţe în interior!

Pentru Pitu, nimfa grațioasă și mai ales pretențioasă, voi amenaja o volieră spaţioasă în curte, pentru a compensa anii în care a fost nevoită să își facă de lucru într-o colivie de jumătate de metru. Verile vor fi de vis, cu băi de de soare atât de necesare pentru sănătatea păsărelelor.

În curtea din spatele casei vreau să amenajez o cușcă mare pentru doi iepuri pitici. De ani de zile vreau iepuri și spațiul într-un apartament era și așa destul de mic pentru două persoane și un papagal, darămite să mai fi fost și doi iepurași!

Ajungem imediat și la garajul meu! Dar mai întâi mă ocup de ai mei.

Mama își dorește mobilier de grădină de când o știu. Ce mod mai plăcut de a începe ziua există, decât cu o cafea aburindă în față, într-o dimineață blândă, cu parfumul intens al florilor din grădină si razele dulci ale soarelui?

Pe tata, mai romantic din fire, parcă îl și văd legănându-se leneş în duminicile calde într-un balansoar, rezolvând integrame cu o mâna și cu cealaltă aruncându-i pe furiș bucățele de mâncare lui Gică.

Pe mine m-am lăsat intenționat la urmă, pentru că proiectul meu e amplu și necesită muncă de convingere cu ai mei, dar și un plan de bătaie bine pus la punct. Va fi un proiect de suflet, cu suflet, cu viață! Cu mai multe vieți, dacă mă gândesc mai bine.

Garajul… garajul va fi mai mult decât un garaj. Va fi o surpriză pentru părinții mei. Va fi locul meu de liniște. Cuibul meu.

Când eram mică, tata avea un Trabant cu care ne plimba peste tot. Vremurile s-au schimbat, mașina s-a defectat și reparațiile erau mult prea costisitoare. Așa că mașinuța a fost abandonată în grădina bunicilor, sub o prelată. Acolo e și în ziua de azi, mult prea valoroasă sentimental pentru a fi dată.

Ce vreau eu să fac? Păi e simplu! Să o readuc la viață e greu spre imposibil, dar pot să o recondiționez, să îi redau strălucirea de demult, de pe vremea când era de un albastru perlat superb și ne plimba de colo colo! Apoi să îi găsesc un locșor în garajul meu cel nou și călduț! Va fi piesa centrală din cuibul meu.

Credeați că am terminat? He he! Abia încep!

Trabantul va fi punctul de atracție din garaj, dar mai am ceva în plan. Garajul va avea ferestre ample, prin care lumina să intre nestingherită. Pe toți pereții, dulapuri cu cărți. Așezate frumos, pe categorii. Voi așeza acolo toate cărțile pe care le am, pe care le-am cumpărat numai eu știu cu câte eforturi, cărți ce sunt prea multe pentru a încăpea în casă. Un fotoliu moale si o lampă vor completa perfect interiorul. Voi face din garajul nostru o oază de liniște pentru sufletul meu. Îl voi face locul meu special, unde să mă retrag când realitatea e prea mult pentru mine. Degeaba se spune că cel ce citește trăiește mai multe vieți?

„Garajul” va lua naștere pentru că așa sunt eu, iubesc să îi am pe cei dragi aproape, însă simt nevoia de a mă retrage uneori într-un loc numai al meu. Să „parchez”. Să „trag pe dreapta”. Lângă Trabant.

Va fi o casă valoroasă pentru noi. Va fi o casă plină de fericire, de râsete. Dar sunt sigură că va fi o casă valoroasă și din alte puncte de vedere și pentru asta ne va ajuta un evaluator ANEVAR.

Acum, casa mea e doar în vis. Dar în curând va fi o realitate frumoasă. O realitate poate fi și pentru voi, trebuie doar să apelați la ajutoare de încredere! Tot ce trebuie să facem e să apelăm la AIA Proiect. Ei ne pun la dispoziție o mulțime de proiecte case pentru toate gusturile și ne ascultă cu atenție dorințele, pentru a personaliza, la nevoie, un proiect.

sigla-2016-768x392

 

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Domnișoară, ai un…

Fetelor, vă amintiți zilele dulci din perioada liceului, când ne trezeam odihnite și plecam la ore fără vreun strop de machiaj, pentru că tenurile noastre fragede, netede și pur și simplu perfecte nu necesitau așa ceva în general?

Mda, nici eu. N-a fost cazul. Am fost o adolescentă care a suferit în fiecare zi a vieții ei din pricina tenului acneic.

Adevărul fie spus, îmi și băteam joc. Țineți minte, fetelor, nopțile alea când veneam acasă din club și adormeam fără să ne demachiem? Sau insistența cu care ne frecam tenul cu diverse scruburi, în speranța că vom scăpa de coșuri și vom avea în sfârșit o piele sănătoasă? Mhm, pe astea ni le amintim. Prostii, în adolescență, am făcut cu duiumul, dar e bine că macar am învățat ceva. Câțiva ani mai târziu, părea că merge totul bine. Dar se pare că mă înșelam.

Ziua începuse cum nu se putea mai bine. Mă odihnisem chiar mai mult de 8 ore, mă trezisem cu o dispoziție de zile mari, genul ăla de „Dă-mi un ruj roșu și privește-mă cum cuceresc nenorocita aia de lume!”. Aveam 20 de ani și viața era frumoasă. Acea seară, în special, urma să fie superbă. Ceva nemaiîntâlnit, de poveste. Ascultam trupa aia de vreo doi ani și în câteva ore urma să fim față în față.

În club, rezervasem masa perfectă. Profitasem de slăbiciunea pe care o avea pentru mine ospătarul care se ocupa de rezervări și luasem masa din fața scenei. Aveam totul pregătit, blugii rupți erau proaspăt spălați, tricoul negru era călcat și așezat frumos pe umeraș, bocancii de piele erau curați și parcă și părul părea mai ușor de îmblânzit. M-am apropiat de oglindă pentru a-mi așeza mai bine bretonul, când… catastrofă!

Sub nara dreaptă se ițise, falnic, un coș. Un coș cât toate zilele, un coș din ăla mare care doare ca naiba, nici nu se stoarce, nici nu trece, nici nu rămâne camuflat sub un strat de corector. La naiba, credeam că am scăpat de perioada aia tâmpită din adolescență, dar se pare că nu!

Totuși, nu mi-am pierdut capul numaidecât, am încercat să dreg busuiocul cu un unguent de prin dulăpiorul cu minuni. Fantastic, acum aveam o crustă albă peste coș, dar aveam niște drumuri de făcut până seara, așa că am fost nevoită să sacrific o zi, cu speranța că până seara se va retrage dușmanul de sub nas.

Am mers la poștă după un colet și a trebuit să suport „uitături” încruntate și fețe schimonosite a scârbă. „Mamă… măicuță… auzi? Ai ceva la nas!” – mi-a zis o tanti după ce a plecat de la ghișeu cu pensia. Mbun, deci așa avea să decurgă ziua mea.

Un copil, pe stradă, se zgâia la mine ca la maimuțe și pot să jur că l-am auzit spunându-i maică-sii că… „Ai văzut ce muc?”. Nepoliticoși oameni! Chiar nu își pot vedea de ograda lor?

Zăpăcită și nervoasă, mergeam cu privirea în pământ, când aproape m-am dat cap în cap cu cineva. O pereche de ochi albaștri m-au privit speriați, apoi posesorul lor și-a cerut scuze. Abia apoi ochii au zăbovit o clipă pe nasul meu și comoara de sub el. A pufnit omul meu într-un râs isteric pe care l-a calmat cu greu înainte să îmi spună „Nu te supăra, ai un…” și a arătat cu degetul spre nasul meu.

Ce să mai… walk of shame e puțin spus. Am urcat grăbită pe scări și aproape am înjurat-o pe tanti Anica de la etajul doi când s-a repezit la nasul meu cu un șervețel mototolit.

Dar totul urma să se termine. Aveam să îmi dau jos crusta aia albă și coșul trebuia sa se fi retras un pic cât sa plec și eu în club ca omul. Am mers la baie, m-am spălat pe față șiiii… coșul meu cel mare și roșu era acum mare și galben! Încă nu se putea stoarce, nu se putea masca! Corectorul se dăduse bătut, îl depășea situația.

Să merg în club? Asta mi-ar mai lipsi, să mă vadă oamenii ăia și în loc de „Te rog, domnișoară, nu pleca!” să le iasă „Domnișoară, ai un muc!”.

Am zis pas și am lăsat naibii și club și tot.

Dar asta era pe vremea când încă eram chinuită de acnee. Nici informată nu eram. Blogurile abia începeau să apară și la magazine încercau oamenii să îți bage pe sub nas (în cazul meu, la propriu) ce era mai scump, doar de dragul vânzării. De magazine online nici nu auzisem. Practic, era imposibil pentru mine să găsesc produse eficiente care să nu îmi ucidă buzunarul. Când văd pozele de atunci îmi vine să bag capul în nisip ca struțul, vorba aia. Dar noroc că totul a rămas în trecut. Acum, în schimb, sunt oricând gata de selfie.

masca-filmp-gerovital

Mă mândresc cu un ten frumos, aleluia! Am o mască film purificatoare  pe care îmi e mai mare dragul să o folosesc, pentru că rezultatele se văd după fiecare folosire. Zâmbesc în fiecare fotografie, pentru că am de ce. Am pornit proiectul #unapezi la începutul anului și diferențele dintre primele fotografii și cele recente sunt evidente. Tenul meu zâmbește odată cu mine! La urma urmei, când găsești o marcă de încredere, poți repara greșelile adolescenței.

 

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

O grădină într-un pahar

Se-ntâmplă uneori să văd pe stradă persoane supraponderale care merg mușcând cu poftă dintr-un hamburger și să mă întreb de ce. De ce continuăm cu obiceiurile care fac rău atât interiorului nostru, cât și aspectului?

Ne place să ne victimizăm

Dacă aș avea un bănuț de fiecare dată când am auzit o femeie supraponderală că „are probleme cu glanda”, prieteni… aș fi fost bogată. Nu mă-nțelegeți greșit, am fost și eu grasă, în niciun caz nu vreau să pun plinuțele la zid. O, și ce plină eram! Abia mă puteam lega la șireturi. Dar nu despre mine vorbim acum.

Mâncăm mult și prost pentru că e mai ieftin (cel puțin în aparență) și mai la îndemână. De ce să faci o oală cu ciorbă sau să bei un fresh de portocale când poți să iei o un hamburger și-un suc din prafuri proaspăt culese din Arborele prăfos?

Mâncăm și bem aiurea pentru că suntem ocupați. Pentru că suntem obosiți. Pentru că suntem puturoși.

Pentru că nu suntem conștienți că un singur corp ni s-a dat și nu putem, la o adică, să îl schimbăm cu altul nou.

Mâncăm aiurea pentru a suplini nevoia de afecțiune, de fericire, de împlinire, pentru a ne ridica moralul. Dar moralul rămâne sus până luăm ultima îmbucătură de pizza sau ciocolată.

Ceea ce nu știm e că o ciocolată ne reîncarcă bateriile, e drept, dar un stil de viață sănătos ne menține în priză. Și cui nu i-ar plăcea să aibă mai multă energie?

Puterea exemplului

Și pentru că așa suntem noi, nu suntem bine până nu aruncăm un ochi și în curtea vecinului, până nu vedem la alții că se poate și se poate destul de simplu… m-am gândit să povestesc lumii despre Ana.

Ana e vecina mea. E încă mică, dar deja cunoaște succesul.

Cand era mai mică, dar mică de tot, visa că va fi balerină. Nimic ieșit din comun, multe fetițe visează asta. Doar că Ana nu era orice altă fetiță. Ana are o voință de fier, o voință care face și adulții să ridice din sprâncene, mirați.

Încă de când avea câțiva anișori, mama ei a înscris-o la cursuri de balet. Se descurca bine, puştoaica, dar când a fost vorba de prima piesă… a primit o palmă grea: „Fetița dumneavoastră e prea grasă. Nu va ajunge niciodată o balerină desăvârșită. Fetiţo, tu te oprești vreodată din mâncat?”.

Oameni mari, nu mai ucideți visurile copiilor cu vorbe atât de dure!

A fost darâmată. Atât de tristă încât a refuzat să se mai alimenteze, pentru că așa a înțeles ea vorbele omului mare. Omul mare și înțelept a spus că mâncarea o face grasă. Avea câțiva ani, nu știa că nu e în regulă metoda ei, înțelegea doar că dacă nu va mai mânca, va fi balerină.

Părintele, pilonul alimentației copilului

Copiii nu știu ce să aleagă. Ana era în pragul îmbolnăvirii și părinții erau disperați. Oricât ar fi discutat cu ea, copilul refuza de cele mai multe ori mâncarea.

Până într-o zi. Văzând-o tot timpul abătută când se întâlneau la locul de joacă, mama unei prietene a invitat-o sa se joace acasă la ele.

Ana a venit complet schimbată, îmbujorată și plină de energie.

„Mami, aveau un aparat mare, așa, cu un tubuleţ în sus, cam ca toboganul lui Max, dar drept așa. Făcea hurrrr, dar nu hurrr ca bagheta aia a ta când faci supă, ci mai degrabă un hurrr ca Beti când toarce. Apoi mama lu’ Teo a venit cu un bol mare cu fructe, a luat câte o bucățică și a dat-o pe toboganul ăla! Am ţopăit de bucurie, eu nu am mai văzut fructe pe tobogan, îți dai seama, așa că ne-a lăsat și pe noi să azvârlim câte o bucățică acolo. Și ce să vezi, mami? Pe o parte ieșeau niște firimiturici mici mici și uscate de fruct, iar în bolul de sub tobogan era suc. Zău, suc! Două pahare mari am băut!”

Atunci au înțeles că, de fapt, EI făceau totul greșit. Așa că au decis să fie un exemplu pentru copilul lor.

Puterea voinței

Au întrebat-o pe mama lui Teo care era minunea cu fructele și așa au aflat că era vorba despre un storcător prin presare la rece, Hurom. Pentru că întregul proces a distrat-o atât de mult pe cea mică, au cumpărat și ei unul și, de atunci, gustările au devenit o joacă.

hurom-hz-1

Au înlocuit vizita săptămânală la fast-food și pizza livrată la domiciliu cu serile de gătit în familie.
Ușor-ușor, pofta copilei a revenit, mai ales de când aveau noul storcător care datorită sistemului de presare la rece, storcea tot sucul din fructe și nu numai. Au încercat suc din rădăcinoase, frunze, legume, ba chiar au făcut și smoothie-uri în duminicile calde și leneșe. Și pentru că duminicile erau leneșe, Beti își făcea mereu siesta pe lângă ei. Putea să facă asta liniștită, pentru că aparatul torcea încet, nici urmă de zgomot asurzitor.

Nu a durat mult și efectele schimbării de stil au început să se observe. Erau cu toții mai energici, mai veseli și mai activi. Ana a slăbit câteva kilograme, dar oricum schimbase deja școala de balet cu una unde oamenii mari sunt îndeajuns de înțelepți încât să nu frângă aripile fragile ale copiilor, ci îi sfătuiesc cu blândețe.

Inspirați de schimbarea produsă în familia lor, părinții Anei au decis să împărtășească și altora „rețeta”, așa că au propus școlii unde învăța Ana să testeze storcătorul în pauza de masă, pentru a le oferi copiilor suc 100% natural în locul celor îmbuteliate, ba mai mult, să le ofere puștilor șansa de a-și alege singuri fructele și legumele preferate pentru suc. A fost așa o distracție în sala de mese, încât nici nu știu dacă are rost să mai spun că deja cei din conducerea școlii au profitat de niște reduceri la storcătoarele Hurom și au cumpărat două astfel de aparate pentru copii.

Toată această aventură a inspirat o reclamă care va începe să ruleze pe youtube. Eu zic să o urmăriți, să nu care cumva să dați skip sănătății!

Ce-am învățat noi de aici? Păi: Ana are mere și nu se teme să le folosească!

logo-hurom_1504190816-300x300

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Întâlnire cu Toamna

Te-am văzut, duduie dragă, treceai nepăsătoare,

Aveai în păr raze de aur și lumea la picioare.

Aveai în zâmbet o comoară și în priviri scântei,

Cu ce-am greșit eu, domnișoară, inima să mi-o iei?

Te-am urmărit doar cu privirea, mai mult nu îmi permit,

Oare să am măcar speranța de a-ţi fi, cândva, iubit?

Cum treci, îngândurată, pe umeri cu un șal cam mic,

Ce să fac eu, fată dragă, să mă vezi? Măcar un pic.

Ți-aș coborî în cale luna și cerul nopții lângă ea,

Ți-aș face un palton din stele, doar ca să te pot vedea.

Am merge ghete lângă ghete, pe cărările cu soare,

Pe cărările cu ploaie, că așa-i Toamna: schimbătoare.

Am bate pas cu pas orașul, fie vremea cum vrea ea,

Rochia stacojie, groasă, trupul ți l-ar mângâia.

large_img_1135202

Ai tremura un pic și totuși, cu blândețe te-aș certa,

„Cum de n-ai vrut tu, mă, rebelo, să iei o haină peste ea?”

Năsucul fin tu l-ai ascunde în șalul multicolor,

Ghetele negre-ar rascoli frunzișul foșnitor.

M-ai întreba într-o doară, la tine ce aș schimba,

Ți-aș răspunde „Mă, zeițo! Ești mai mult ca perfectă-așa!”

Iar de ar fi să-ți dau vreun sfat, vreodată, să îți fiu stilist,

Ți-aș spune să nu te schimbi, tu, al culorilor micuț artist!

Cum știi tu, prin melanjul de nuanțe ruginii și verzi

Să înveselești o lume, un paradis să creezi?

Cum știi tu, frumoasă dragă, să te remarci printre ele,

Tu ești TU, nepământeanco, zeița mea-n ghete de piele!

large_img_1118044

Unii îmi spun că ești rece, că ești gri și cam ciudată,

Însă, în ochii celui ce iubește stă frumusețea toată!

Te-am revăzut, duduie dragă, în haina ta scurtă de iarnă,

Și-am observat, dintr-o privire, c-ai devenit o doamnă.

Aș vrea să fiu palton de damă, să te pot îmbrăca,

Ești doamna altcuiva, acum, dar rămâi veșnic Toamna mea.

large_img_1045370

 

Iar pentru cei mai cârcotași, vreau să țineți minte vorba,

Toamna, nu moare natura: își schimbă garderoba.

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Sursă foto: answear.ro

 

Agentul 00H(ater)

Într-o zi, mai… pe subseară, mergeam în ritm alert, cu gândul la ce-o să găsesc la eveniment. Un colț de eșarfă îmi ieșea din geacă, dar n-aveam timp de el. Am ajuns ciufulită și transpirată, dar mi-am făcut intrarea cu grație. În sală, semiîntuneric. M-am așzat la o masă din fundul încăperii, când m-am pomenit cu un munte de om lângă mine.

„Nu vrei pască?”

„Cin’ să pască?”

M-am uitat chiorâș. L-am cunoscut după voce, după port… m-am dezmeticit și am zărit pe masă o farfurie plină.

„Ouă roșii n-au? Mănânc pasca goală?”

„Tu ai impresia că-i curs de încondeiere aici? Au pişcoturi. Ultima ofertă.”

Am început să râd. Era Emil, blogger partener SuperBlog. Când mă fac mare, vreau să fiu ca el. Mai ușor ți se deschid ușile când ești sigur pe tine, nițel narcisist și hater. Dar na, sunt și eu novice. Învăț de la el. De-asta am și dat curs invitației sale la eveniment. Să ies din renumita zonă de confort. Nu-ți poți etala ce ai mai bun dacă stai numai în umbră.

N-am apucat să mă bucur de pască. M-am pomenit trasă de o aripă printre mese. Am lăsat felia mușcată în farfurie și am mers după el, molfăind un dumicat. Și iată-ne pe amândoi, ca doi clovni în mulțime, mergând din masă în masă.

„Asta mică e urmașa mea.”, le zicea tuturor.

Am pufnit. Mai târziu l-am întrebat la ce se referă și am mai pufnit o dată când mi-a răspuns că îi place stilul meu de heităreală, dar mai am multă pască de mâncat până să-l ajung, așa că trebuie să ia atitudine, să nu apuc pe căi greșite. Cică m-a văzut că-s cam blândă-n viața de zi cu zi și parcă nu-i bine. Trebuie să ies din cochilie și să-mi exercit heităreala și live, nu doar în împărăția bloggingului. Pasul unu, atitudinea.

M-a târât pe la mesele bloggerilor mari și chiar pe la mesele vedetelor făcând tot felul de glume și recomandându-mă drept „mini me(nunata)” sau ceva de genul ăsta. I-a făcut pe toți din trei vorbe să intre pe blogul meu și să-mi citească dudele. La început m-am simțit aiurea, recunosc, dar la urma urmei, când ți se dă o șansă, te ții strâns de ea. M-am relaxat și am profitat de ocazie. Și de drob. M-am întors la masă și am găsit și drob. Să fii așa spiritual te epuizează până la urmă, deci trebuie ceva carburant serios. Am luat un pahar cu vin și mi-am umezit un strop buzele. Nu voiam să beau mai mult, că după două pahare mi se închid ochii de parcă aș auzi un cântec de leagăn, șoptit cu glas duios în urechea stângă.

Când credeam că am scăpat, m-am trezit cu o hârtie în față.

„Poftim”, mi-a zis. „Scrie-ți aici în chenar datele, numele, blogul, câtă pască ai mâncat, astea.”

M-am conformat.

„Felicitări, asta-i prima ta carte de vizită. Pasul 2: fă-te cunoscută.”

Eram epuizată. Trecuseră trei ore și simțeam nevoia să dorm. Nu-s obișnuită cu evenimentele și mă simțeam copleșită. Dar Emil are prostul obicei de a etira orice moment şi tot nu am scăpat de prezentări, glume, ironii și alte alea, așa că seara s-a prelungit.

Când am dat în sfârșit semnalul de plecare, mi-a făcut un semn cu cotul.

„Fii atentă. Ţi-am făcut vânt în lume. Aștept răsplata. O cămașă înflorată de la frații indieni, zece mici și un metru de bere.”

„Să nu uiți să o porți descheiată la ultimul nasture. Auzi, da’ pişoturi… nu vrei și pişcoturi?”

„Fără pişcoturi. Din alea îmi aduci cand te faci mare și înveți să pişcotăreşti calumea.”

„Am înțeles. Maestre.”

Am plecat. Oare ce și-o fi pus în gând? Să mă transforme în Agentul 00H(ater)? Te pomenești că ăsta-i pasul 3.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.