Demoni – Laura Nureldin

Demoni e o carte pe care am citit-o pe nerăsuflate într-o zi în care a plouat neîncetat. La fel ca azi. S-a potrivit de minune povestea Lisei cu atmosfera întunecată de afară.

laura nureldin demoniDemoni s-a lansat într-o zi de vineri, pe 13 octombrie, dar deja mi-o doream de când auzisem de ea. Am reușit să pun gheara pe ea relativ rapid și am devorat-o. Observați ce cuvinte dark folosesc, a? Dacă-s demoni, cum să zic de fluturași pe câmpii?

Buon. În primul rând mă bucur să văd cum stilul Laurei evoluează de la carte la carte. Prima mi-a plăcut, pe a doua am iubit-o, iar a treia e… mmmm, yummy!

Ca poveste, seamănă puțin, pe departe, cu Cartea Viitorului de Cecelia Ahern. Dacă ați citit-o pe-aia și v-a plăcut, Demoni e pentru voi clar!

E despre Lisa,  o fată bună și blândă care locuiește cu mătușa ei după ce părinții i-au murit într-un accident pe apă. Are un prieten foarte bun și toată viața înainte. În noaptea dinaintea aniversării celor 16 ani are un vis ciudat, în care poate respira sub apă. M, e doar un coșmar, își zice.

În ziua când împlinește 16 ani, primește de la mătușa ei o bijuterie veche, de familie, care teoretic ar fi trebuit să fie purtată chiar de mătușa ei, însă aceasta avea o alergie dubioasă la acel metal. Bijuteria era un lanț cu un pandantiv în formă de stea cu cinci colțuri, fiecare colț corespunzând unui semn: apă, aer, pământ și foc. Despre colțul numărul cinci… un mister. Încă. Ciudat e că din momentul în care începe să poarte steaua, nu reușește să o mai dea jos, e parcă lipită de piele, parte din ființa ei.

Observă că atunci când simte diverse emoții, ochii par că i se aprind și încearcă să îi ferească de privirile altora.

Totul se schimbă în momentul în care, sub influența acelui vis, încearcă într-o „tură” de înot să respire sub apă și descoperă că poate! Urmează o serie de vise în care poate controla vântul, focul și pământul, după fiecare vis descoperind că și în realitate poate să facă asta.

În vis îi și vorbește cineva, un el pe care nu îl poate vedea. Acea voce o irită teribil inițial, dar ajunge să-l cunoască pe cel care îi vorbește și descoperă cu ajutorul său lucruri care o miră, care o sperie și care o vor face să fie din ce în ce mai puternică. O luptătoare.

De exemplu, află că cel care îi vorbește se numește Yadiel și e un demon. Un demon din ăla adevărat, un înger căzut. Aflăm astfel că „nu toți îngerii sunt buni și nu toți demonii sunt răi”. Mi-a plăcut ideea, e interesantă.

Mai aflăm și că Lisa e de fapt o vrăjitoare, cea mai puternică din familia ei și cineva o vrea moartă. Cineva… răul. Pornește într-o mică excursie la New York alături de mătușa și prietenul său din copilărie, pentru a vizita casa bunicii sale. Singurul care știe despre realul scop al vizitei e prietenul său. În casa bunicii descoperă o carte veche, un Grimoire, în care au scris, pe rând, femeile din familia ei (vrăjitoare și purtătoare ale stelei cu cinci colțuri, din mamă în fiică).

Între timp, pentru diversitate, deh… i se mai plănuiesc și niște atacuri bietei fete, dar ajutată de Yadiel (cu care s-a împrietenit între timp) reușește să le pareze cumva.

Relația asta a ei cu Yadiel e interesantă, cu toate că stimabilul e un demon. Eu sunt mai ortodoxă așa, de felul meu, privesc cam în câș treburile astea cu demonii, iadul și altele ca ele, deci mi s-a cam zbârlit pielea pe mine când am citit detaliile legăturii lor, dar nu pot să spun că nu m-a captivat povestea lor. M-a impresionat caracterul lui Yadiel, o… ființă (?) care a sprijinit-o pe Lisa la fiecare pas, i-a suportat orice ieșire de adolescentă (incluzând măscăreli, știm deja că „scârbă” e un cuvânt des întâlnit în cărțile Laurei și tare îmi place să-l citesc :)) ) cu blândețe și iubire. Plus că i-am atribuit o imagine so damn hot în mintea mea.

M-a impresionat Lisa cu puterea și curajul de care a dat dovadă în multe situații.

Jonathan, prietenul Lisei m-a impresionat cu dragostea sinceră pe care o are pentru Lisa și decizia de a-i rămâne alături în ciuda situației în care se află aceasta. Serios, ce om nu fuge mâncând pământul când află că cea mai bună prietenă e o vrăjitoare puternică lângă care a apărut și un demon care zice c-o iubește? În ce univers? Uite că Jonathan a putut. Eu m-aș fi ascuns în peșteri în locul lui.

Demoni e o carte captivantă, cu multă acțiune, tot timpul se întâmplă ceva. Cartea se lipește de mâini ca steaua de pieptul Lisei. Nu are decât vreo 240 și ceva de pagini, fontul e măricel, e prea scurtă pentru gusturile mele, cred că e singurul său defect. :)))

Nu i-am putut da drumul, a fost o experiență interesantă și nu pot să spun decât atât: Laura, abia aștept Revertis!

P.S. Despre al cincilea colț al pentagramei aflați citind cartea.

Eu am luat-o de la Cartepedia, momentan nu mai e în stoc (când vă zic că e faină…), dar puteți să introduceți adresa de mail, pentru a primi un mesaj când va reveni.

Voi ce mai citiți?

Eu am o listă cât o zi de luni!

Pupicici!

 

Anunțuri

Harry Potter și Copilul Blestemat – recenzie

Când citesc Harry Potter… e ca și cum m-aș întoarce acasă după o lungă absență. E ca și cum aș reîntâlni o persoană dragă după ani de zile și ne simțim de parcă nu a trecut nici măcar o zi. Harry Potter e adolescența mea și nu găsesc cuvinte suficient de calde care să exprime ce relație am avut și am și voi avea mereu cu aceste cărți.

Când eram în clasa a noua, am pus ban pe ban și mi-am luat primele trei volume, după ce deja le citisem la prietene. Dar așa sunt eu, îmi place să am lucrul meu. M-am oprit apoi, pentru că celelalte două volume (erau doar cinci atunci) erau prea scumpe pentru bugetul meu.

Am plâns de-am pocnit după ce am terminat al treilea volum, pentru că îmi dădeam seama că nu mai am decât două de citit și apoi se termină tot. Nu știam că vor mai urma încă două, nici nu cred că întrebasem pe cineva. Știam doar că am găsit cartea în care să mă pierd de realitate, în care să mă simt în lumea mea. Nu am fost niciodată acea puștoaică populară și iubită de toată lumea. Oscilam între măscărici și sălbăticiune, de-asta preferam să fiu eu cu mine și cu cărțile mele.

Citeam în ore, în pauze (căram cartea cu mine peste tot), acasă, al cincilea volum l-am luat chiar la București, într-un soi de cantonament (eram cu o colegă la Olimpia, la canotaj. Zilele alea au fost singurele, n-am ajuns sportivă, chill). Când am mers să îmi cumpăr al treilea volum, am luat în punguță și primele două volume, ca să vedeți cam cât țineam eu la cărțile mele. :))) Aș putea spune că Harry Potter mi-a deschis apetitul pentru citit.

Când a apărut a opta poveste, nu știu de ce nu m-am entuziasmat prea tare. Probabil pentru că povestea e scrisă sub formă de piesă de teatru (că la urma urmei asta și e) și nu e „pură”, de-a lui J.K. Rowling, ci au participat și John Tiffany și Jack Thorne.

Am avut varianta digitală, în engleză, dar mi-a fost lene să citesc. V-am mai zis că eu nu citesc cărți în engleză nici să mă pici cu ceară.

Timpul a trecut, cartea a fost tradusă și în română și interesul mi s-a aprins ușor-ușor, dar am tot amânat achiziția.

IMG_20170802_133052-01-1168x2080

Când am pus în sfârșit mâna pe ea, am plimbat-o și la munte, în speranța unor dimineți însorite pe balcon, alături de o cafea. Nu s-a întâmplat așa, pentru că nu am stat mai deloc în cameră.

Dar, odată întoarsă acasă, am și dat-o gata.

Îmi place în primul rând aspectul ei. E o carte grea, masivă, cu o copertă interesantă, cartonată.  Are 320 de pagini  și fontul mare, astfel încât se citește extraordinar de repede.

Dar să vă spun și ce nu mi-a plăcut! Păi ce credeați, că-i totul lapte și miere? Mnu!

Nu m-am acomodat cu traducerea nouă! Eu am citit-o de n ori în varianta veche, cu alte nume, denumiri, poțiuni și expresii. Acum mi-a luat ceva vreme până m-am prins că Mageamiii sunt Încuiații, Poliseva e Polipoțiunea, Cazanul Găurit e Ceaunul Crăpat, Mortivorii îs Devoratorii Morții și Herpetiliana e Reptomita. Când te obișnuiești într-un fel, e tare greu să te acomodezi cu alte lucruri. Au fost și lucruri ce nu mi-am dat seama ce reprezintă, așa că le-am lăsat în plata lor și nu mi-am bătut capul prea mult.

Mi se pare că Harry e încă un copil. Un copil mare, mai nou și răzgâiat și foarte obraznic. M-a șocat când s-a răstit la un moment dat la profesoara McGonagall și i-a vorbit pe un ton total lipsit de respect. Vulcanic a fost el mereu, dar era un copil. Acum, fiind un adult la 40 de ani, dă urât să zbiere ca un apucat la un om care i-a fost alături aproape toată viața.

Ron, pe de altă parte, a fost transformat într-un măscărici (nici în adolescență nu a fost el un monument de seriozitate) care ne dă de înțeles că-i place și să tragă nițel la măsea și, una peste alta, nu prea știe pe ce lume trăiește.

Dar, lăsând astea la o parte, cartea m-a cucerit. Mă așteptam să fie diferită, să o citesc greu (nu îmi place să citesc teatru) și să nu găsesc o poveste care să se lege strâns de evenimentele din trecut. Nu a fost așa. A fost de vis, pentru mine a fost chiar a opta poveste, o continuare frumoasă și captivantă.

În mare, se urmărește povestea lui Albus Severus Potter, fiul lui Harry. Nu prea îi place postura de fiu al unei legende, relația cu tatăl său e jalnică, Harry nu știe cum să-i intre pe sub piele și, dacă mă-ntrebați pe mine, nici măcar nu încearcă prea tare până la un moment dat.

Albus se înprietenește la Hogwarts fix cu Scorpius, fiul lui Draco Malfoy, un tip absolut adorabil și sensibil, total opusul tatălui său. Bine, mie Draco mi-a plăcut întotdeauna, dar nu mulți îl înțeleg. :))) Află ei doi cumva că a fost păstrat un Girotimp (ceva cu care poți călători în timp) și, cu ajutorul nepoatei lui Amos Diggory reușesc să călătorească de câteva ori în timp, scopul fiind salvarea lui Cedric Diggory. Din păcate, planul lor nu funcționează niciodatăși fac mai mult rău decât bine. Cum ar fi salvarea lui Cedric, dar în același timp întoarcerea lui Voldemort și domnia lui asupra lumii magice. În acea lume, Cedric devine Mortivor, iar Harry moare în Bătălia de la Hogwarts. Albus nu se naște și Scorpius ajunge vedetă printre puștii de la școală (total opusul lui, în lumea din care a călătorit spre trecut). O lume în care Snape trăiește și e la fel de bun cum îl știm. El e cel care îl ajută pe Scorpius. Cred că a fost momentul care m-a emoționat cel mai tare. Snape e personajul meu preferat, cel care dă dovadă ce loialitate la cel mai înalt rang și o mare, foarte mare iubire.

Bun. Practic, fiecare schimbare măruntă pe care o fac ei în trecut zăpăcește tot prezentul și bieții (bieții? Ha ha!) băieți nu mai știu cum să facă să pună toate evenimentele în ordine.

Situația se schimbă dramatic în momentul în care Delphi Diggory își dezvăluie planul diabolic. De fapt, ea nu e o Diggory și tot ce își dorește e reîntoarcerea lui Voldemort. De ce? Citiți cartea și o să aflați.

La un moment dat, îi blochează pe Albus și pe Scorpius într-un trecut foaaaarte îndepărtat, înainte de ziua când Voldemort i-a ucis părinții lui Harry. Familiile lor au reușit să afle că sunt hai hui prin timp, dar nu au habar unde și când, pentru a-i putea salva. Dar puștii descoperă o metodă ingenioasă pentru a-i anunța pe cei din prezent unde (și când) sunt, iar ei, cu ajutorul unui alt Girotimp reușesc să ajungă acolo și să îi salveze.

Și așa am spoilărit destul, vă las pe voi să călătoriți cu ei prin trecut și viitorul schimbat de câteva ori și, de asemenea, să descoperiți care-i duda cu această Delphi.

Voi ați citit Harry Potter? V-a plăcut? Vă tentează continuarea?

Dacă ar fi după mine, ar urma încă o carte. Și apoi încă una. Un infinit de continuări, să am ce citi până ajung babette.

Pana una alta, visez și eu. 😀

Pupicici!

 

Regii timpului – Laura Nureldin

Salut!

Azi vorbim despre o carte ce mi-a încântat ochii și sufletul săptămânile trecute. Nu, nu a durat săptămâni întregi lectura, doar că a fost concediul meu de două săptămâni la mijloc și nu am avut cum să o termin, așa că am citit jumătate înainte, jumătate după.

Pe Laura Nureldin o știu de la tv, prezintă știrile. O știu și de pe facebook, unde îi citesc cu drag postările istețe și tăioase. E o tipă superbă și extraordinar de deșteaptă și simpatică. Când am aflat că și-a lansat prima carte, am vrut musai să o citesc, știind cumva că îi voi regăsi personalitatea interesantă printre rânduri.

Nu m-am înșelat. Acum niște săptămâni am reușit să pun gheara pe Regii timpului (primul volum) – vedeți că încă e pe Cartepedia, are și o mică reducere.

CYMERA_20170803_204751

Îmi place coperta, imaginea e interesantă și exprimă cât se poate de clar ideea „poveștii”. Jumătate din ea, cu mâna în buzunarul blugilor, exprimând firea independentă și ușor rebelă. Jumătate din el, în ținuta sa antică, cu degetul întins, parcă poruncind. Jumătate din fiecare, împărțiți între două lumi, fiecare dorind și să rămână și să plece.

Mora e o profesoară de dicție în Los Angeles. Prietenul ei, Alex, e un savant care lucrează la o mașină a timpului. Îi reușește experimentul și chiar călătorește pentru scurt timp în altă perioadă.

Când Mora vrea să călătorească în Hollywood-ul din anii ’30, mașinăria dă brusc eroare și femeia ajunge în Persia Antică, pe vremea regelui Xerxes. E răpită de eunucii regelui și ajunge la palat, pentru că, ce să vezi, regele tocmai își alungase soția și căuta o nouă regină.

Mora ajunge să-l cunoască pe marele Xerxes (și să comunice cu el, pentru că studiase limbile antice și cunoștea persana) și reușește să-l apere de Artabanus, șeful Gărzilor, care încearcă să-l omoare. Regele e cumva fascinat de personalitatea ei, ba chiar o crede vrăjitoare. Pentru că o ține de mâini în momentul în care Mora se întoarce în prezent, ajunge și el în LA. Ba mai mult, moleculele li se amestecă și el poate vorbi engleza.

Regele e șocat de întâmplare, dar Alex și Mora îl lămuresc rapid. Alex încearcă să repare mașina timpului și reușește doar să îi trimită pe amândoi zilnic, pentru o scurtă perioadă, în Persia. Îndeajuns cât să rezolve ceva treburi, să se căsătorească, să strice planurile celor care vor să îl omoare pe rege (ba chiar și pe regină) pentru a ajunge pe tron.

Se îndrăgostesc. Simt emoții ce nu pot fi schimbate, se întâmplă lucruri ce nu pot fi uitate. Ar vrea să plece fiecare în lumea lui, ar vrea fiecare să rămână în lumea celuilalt. Ajung la o concluzie? Va continua relația lor?

Va reuși Alex să repare complet mașina timpului?

Dacă citiți Regii Timpului… veți afla.

Pe mine m-a captivat, am citit-o foarte repede.

Stilul Laurei e lejer și cotidian, m-a atras și nu am simțit cum au „zburat” paginile.

Spor la citit!

Pupicici!

Cel care mă așteaptă – Parinoush Saniee

Salut!

Am așteptat câteva zile după ce am terminat de citit cartea pentru că pur și simplu nu mi se așezau ideile. Nici acum nu știu exact ce o să scriu despre minunăția asta de carte, dar voi încerca să redau cât mai frumos ce impresie mi-a făcut.

Pentru că eu citesc și la serviciu, încerc să aleg cărți care pot fi citite ușor, nu genul Dostoievski sau Freud. Am citit Crimă și pedeapsă și am fost în depresie. Valabil și pentru Moș Goriot și cred că aș mai avea câteva „grele”.

20068219_1609144589115999_1640848134_n

De aceea am stat un pic în cumpănă cât am ales Cel care mă așteaptă. Mă așteptam la o carte scrisă într-un stil foarte conservator, greoi. Dar având experiența cărții lui Elif Shafak, Bastarda Istanbulului, am zis să încerc. La urma urmei, e o carte despre care am auzit păreri bune. Mama m-a împins și ea să o aleg. Și bine am făcut, pentru că ideile mele preconcepute s-au făcut bucăți încă din primele pagini.

Cel care mă așteaptă spune povestea lui Masumeh, o femeie din Teheran. Acțiunea se petrece parțial în anii de dinaintea revoluției din Iran, revoluție care va avea un mare impact asupra vieții și familiei lui Masum.

Crescută într-o familie cu trei frați, unul bețiv, afemeiat și violent, altul, mare credincios posomorât care aruncă ocheade fetelor și apoi se roagă pentru iertarea păcatelor și un frate mai mic rău și violent, Masum reușește cu greu să își înduplece familia să o lase să își continue studiile. Tatăl său e singurul care o înțelege și îi ia apărarea de fiecare dată, așa că Masum își vede împlinit visul de a putea studia.

Totul se schimbă când, trecând zilnic pe lângă farmacie, îl observă pe Saeid, un student la Medicină care lucrează acolo. Se îndrăgostesc doar din câteva priviri, dar relația lor nu trece niciodată de faza scrisorelelor inocente, pentru că Ali, fratele mai mic al lui Masumeh, o urmărește tot timpul și, dându-și seama că e ceva între ei, o pârăște părinților.

Mama sa, care îmi amintește de turcoaicele din seriale, o blesteamă și aruncă incontinuu vorbe urâte. Fratele Ahmad o bate până la sânge. Tatăl e dezamăgit și dezamăgirea sa o doare mai mult decât rănile cauzate de Ahmad. E închisă în casă, i se interzice să meargă la școală sau să o vadă pe prietena ei cea mai bună, Parvaneh, considerată în parte răspunzătoare pentru „idila” lui Masumeh.

Se hotărăște ca în curând să fie măritată. Unul dintre pretendenți e un nemernic și numai printr-o minune reușește să scape de această căsătorie. Vecina lor (și amanta lui Ahmad) reușește să îi găsească un pretendent mai acătării și căsătoria se stabilește numaidecât.

Hamid face parte într-adevăr dintr-o familie bună, oameni culți, cu stare. El e chipeș și extrem de cult. Mai mult, nu numai că îi dă voie să își continue studiile, dar chiar o îndeamnă să facă asta.

Totul pare un vis frumos, nu? Măritată cu forța, da, dar are acum un soț de toată isprava.

Sau nu. Pentru că Hamid are alte preocupări și interese. Dispare cu zilele, chiar cu săptămânile de acasă, participând la întâlniri dubioase cu prietenii lui.

Dacă m-a învățat ceva cartea asta, e să nu mă mai implic în politică nici la nivel de părere.

Hamid vrea eliberarea poporului, egalitate, drepturi. Și da, ei și cei ca el reușesc să răstoarne regimul. Cu un preț extraordinar de mare, dar se reușește. La un moment dat ajunge în închisoare, dar este eliberat și considerat un erou.

Pentru puțin timp, însă, pentru că cei care odată luptau de aceeași parte a baricadei, la un moment dat se despart, fiecare dorindu-și același lucru, dar considerând că e mai bine în felul său. De-asta zic că politica are multe fețe și nu merită să dau doi bani, pentru că la un nivel mult mai înalt, jocurile sunt făcute deja.

Masum, mai mult singură, cu unul, doi, apoi trei copii, reușește să se ridice după fiecare palmă primită din partea destinului. Face orice îi stă în putință pentru a o scoate la capăt și pentru a-și vedea copiii ajunși bine.

M-a uimit determinarea cu care a trecut prin viață, felul cum a luptat cu destinul de fiecare dată. A plâns. A căzut. S-a ridicat și și-a spus că nu se poate lăsa pradă disperării. Copiii ei o aveau doar pe ea, pe Hamid nu s-a putut baza niciodată. Îi erau dragi copiii, îi era și ea dragă, dar idealurile sale erau pe primul loc, iar ei îl încurcau. Nu era un om rău, din contră! Dar prioritățile lui erau cel puțin ciudate din punctul meu de vedere. Nu pot să înțeleg cum un om poate pune altceva, orice, înaintea familiei sale.

Ajunge din nou în închisoare, dar de data asta nu mai are același noroc și este condamnat la moarte. Masum află abia după ce l-au executat. Socrul ei nu rezistă la aflarea veștii. Moare.

Din nou singură, cu trei copii. Muncește, e în stare să stoarcă pietrele pentru viitorul copiilor.

În cele din urmă, fiul cel mare emigrează ilegal în Germania cu vărul său. E primit de Parvaneh, cu a cărei fiică se însoară în cele din urmă. Fiul cel mic merge la război, dar scapă cu viață din fericire. Se însoară și el. Fiica, mezina, urmează să se căsătorească și să se mute în altă țară.

Ajunsă la peste 50 de ani, Masum e în sfârșit liniștită. Dar ceva se întâmplă. Reapare Saeid, iubirea vieții ei.

Dar vă las pe voi să aflați finalul, citind cartea.

Mi s-a părut un roman scris atât de natural, de ușor de citit, am regăsit cumva stilul Cellei Serghi și asta m-a încântat.

E genul de poveste pe care o trăiești cu toți porii pe măsură ce o citești. M-a marcat cumva, așa cum m-a marcat Pânza de Păianjen. E un roman deosebit, extrem de realist, care merită fiecare moment petrecut citindu-l.

Din nou am făcut o alegere bună. Vă invit și pe voi să citiți Cel care mă așteaptă, eu de-aici am luat-o!

Iar dacă ați citit deja, vă aștept cu păreri!

Pupicici!

 

Un bărbat și o femeie – Jojo Moyes

Eu nu am cu cine să discut despre cărțile pe care le citesc. Prietene nu mai am aici în oraș, duduiu are gusturi complet diferite de ale mele și mama nu prea are timp să citească în ultima vreme. Poate doar, din când în când, câte o clientă mă mai „prinde” citind și ne punem la tală despre cărți.

De-asta vreau să scriu mai des despre cărțile pe care le iubesc (sau nu) și să schimbăm păreri sau recomandări. Din când în când se cere o evadare din lumea cosmeticelor, pentru a ne culcuşi frumușel în viețile și în pielea altor personaje.

Că iubesc cu tot sufletul ce scrie Jojo Moyes știți deja. Am citit Ultima scrisoare de dragoste și așteptăm cu nerăbdare să apară altceva în limba română. Mi-au dat lacrimile de bucurie când au tradus Jertfa iubirii (Fata pe care ai lăsat-o in urmă), apoi Înainte să te cunosc, apoi După ce te-am pierdut. Când am văzut că urmează să apară și Un bărbat și o femeie, mi s-a făcut pielea de găină.

Am luat-o de pe Cartepedia săptămâna trecută și am purtat-o câteva zile peste tot, că nu puteam să o las din mâini.

Jojo nu prezintă întâmplări fabuloase, supranaturale, în cărțile ei nu găsim mistere și extraordinar de mult suspans.

Dar prin stilul ei dulce, calm și natural, mie reușește să îmi atingă cea mai sensibilă coardă, mă emoționează până în adâncul sufletului și de multe ori mă trezesc izbucnind în lacrimi.

IMG_20170622_171221

Un bărbat și o femeie nu face excepție. Începutul cărții mi s-a părut cam lent, cam lipsit de acțiune și mă pregăteam să spun că mă dezamăgeşte. Dar nu s-a întâmplat. Doar mă pregătea pentru întâmplările cu adevărat importante.

În „rolul” lui Jess Thomas mi-am imaginat-o pe Emilia Clarke (Louisa din Me before you și Khaleesi din Game of Thrones pentru cine nu o știe după nume, iar pentru cine o știe, da, ființa aia minunat de simpatică și dulce). Mi se pare că îi vine mănușă personajul și nu puteam să o identific pe Jess cu nimeni altcineva.

Jess Thomas, mamă singură, lucrează ca menajeră în diverse case alături de prietena ei, Nat și, pe lângă asta, ca ospătăriţă într-un bar. Are doi copii, pe Tanzie (fetița ei) și Nicky (fiul soțului ei care dăduse bir cu fugiţii în urmă cu doi ani).

Tanzie are în jur de 10 ani (nu știu dacă se specifică vârsta exactă), e un copil cuminte și pasionat de matematică.

Nicky, vreo 16 ani, e un „adolescent gotic”, introvertit, care își vopseşte părul și folosește dermatograf negru și mascara. E un copil bun si sensibil, ușor ciudăţel, de aceea își tot ia cafteală de la „puii” familiei Fisher.

Ed, 33 de ani, e anchetat pentru că a dat unei iubite (pe care voia să o vada plecată) o informație confidențială legată de un soft pe care urma să îl lanseze firma sa, iar pe baza acelei informații și, de asemenea, pe baza unui cec de 5000 de lire, fratele „iubitei” a câștigat o mulțime de bani. Astfel că el se retrage pentru o vreme în casa de vacanță din Beachfront, unde îi este menajeră Jess.

In timp ce ea şmotruieşte prin casă, el se poartă destul de urât cu ea, mitocăneşte aș putea spune, dar asta doar pentru că e pur și simplu copleșit de acea anchetă și de posibilitatea de a merge la închisoare.

Se reîntâlnesc la barul unde lucrează ea, el se îmbată groaznic și Jess e nevoită să îl ducă acasă cu un taxi, pentru a nu-l lăsa să doarmă afară, în fața barului. Când se întoarce în taxi, pe jos găsește un sul de bani, în jur de 500 de lire, bani pe care îi ia, cu gândul să îi dea omului înapoi cândva. Dar momentan se folosește de ei, pentru că…

… Tanzie, fiica ei, primește șansa de a se înscrie la un colegiu prestigios, datorită talentului ei ieșit din comun la matematică. Însă nici cu bursa primită mama ei nu se poate descurca din punct de vedere financiar (uniformă, transport etc), așa că e nevoită să renunțe. O șansă în plus apare când fetiței îi e propusă participarea la o olimpiadă de matematică ce îi poate aduce un premiu de 5000 de lire, dar care are loc în Scoția, la aproximativ 900 de kilometri de orașul lor. Așa că se folosește de banii găsiți în taxi pentru a pune la cale o călătorie cu vechiul lor Rolls (fără vignetă, asigurare, care mai e și ros de șoareci pe interior) până în Scoția, cu speranța că fetița va câștiga la olimpiadă 5000 de lire și va putea să îi restituie lui Ed cei 500 de lire.

Astfel că împachetează cele necesare și pornesc la drum, evident, cu Norman, câinele imens al fetiței.

Întâmplarea face ca poliția să îi oprească pe drum pentru că circulau fără un far, iar Ed trecea prin acel loc în același timp.

S-a oferit să îi ducă până în Scoția, așa că au încărcat bagajele în Audi-ul său nou nouţ și au pornit la drum, cu maxim 60 km/h, pentru că fetița avea rău de mișcare.

De aici pornește un drum de câteva zile, cu peripeții, sendvişuri multe, un kebab dubios și multă vomă.

Cred că voma e singurul lucru care m-a deranjat în toată povestea asta. Prea multă! De prea multe ori! În ultimele luni sunt sensibilă la subiect! Dar am trecut peste.

Inițial, lui Ed i-a părut rău că s-a oferit să transporte acea familie de necunoscuți și, în plus, un câine care îi umplea mașina de bale, păr și care trăgea vânturi.

Încetul cu încetul au început să se placă și să se întristeze la gândul că în câteva zile vor părăsi acea mașină care le-a fost cumva casă. Între Jess și Ed începe să se înfiripe o iubire timidă, dar serioasă. Ed îl ajută pe Nicky să se apere de cei care îi făceau viața un chin doar pentru că era altfel. Cu Tanzie se poartă ca un tată, îi aduce o pungă plină cu ochelari de citit când fetița își sparge ochelarii și riscă să nu vadă nimic din exercițiile de la olimpiadă. Ba mai mult, face scandal pe holuri până reușește să facă astfel încât să ajungă ochelarii la fetița deja intrată în concurs.

Cu toate că cerul stă să i se prăbușească în cap, Ed reușește să fie un adevărat sprijin pentru mica familie zăpăcită. E genul de bărbat care mie îmi inspiră încredere, care oferă un adăpost unde să-ți lași în siguranță sufletul. Cu toate problemele sale cu legea, se simte de la un kilometru că e un om bun, care nu a dorit niciodată să rănească pe cineva. De aceea refuză să le spună părinților și surorii ce probleme are, cu riscul de a-i face să creadă că e nepăsător. Sora sa e furioasă pe el că nu vrea să meargă să-și vadă tatăl foarte bolnav, dar ea nu știe că el doar nu vrea să îi dezamăgească. Nu vrea să vadă dezamăgirea în ochii bătrânului său tată… dar alături de Jess… cine știe, poate situația se schimbă. Asta trebuie să o aflați voi din carte.

Jess, draga de Jess, e genul ăla de femeie care mută munții din loc pentru cei dragi. Cu două joburi reușește să își mențină copiii mâncați și curați. Nu știu cum, dar reușește și să fie enervant de optimistă, spunând că lucrurile bune se întâmplă oamenilor buni, deși destinul tot ține să o contrazică. E și foarte orgolioasă, are acel orgoliu al săracului, preferă să îi îndoape pe copii (și pe ea însăși) cu sendvișuri făcute din pâine și cașcaval la promoție în loc să accepte ceea ce le oferă Ed (măcar de dragul copiilor). Cumva o înțeleg, pe de-o parte e vina de a-i fi șutit acei bani, pe de altă parte e gândul că deja omul a făcut destule pentru ei…

Inițial am crezut că se va termina drumul, se vor întoarce acasă și își vor continua viețile. Dar nu, călătoria ocupă cea mai mare parte a cărții, ultimele pagini fiind rezervate evenimentelor (deloc plăcute, dar shhh!) ce au loc după ce revin acasă.

Câștigă Tanzie premiul la olimpiadă?

Ce a făcut tatăl copiilor în timpul în care a fost departe de familie?

Jess și Ed continuă relația?

Află Ed despre banii pe care îi ia Jess de la el?

Vă invit să descoperiți toate astea citind cartea. E atât de sensibilă, de frumoasă și de caldă încât merită fiecare moment pe care l-am petrecut citind-o.

O găsiți pe Cartepedia, aici. Spor la citit și atenție, în a doua jumătate e alertă maximă de lacrimi, să nu ziceți că nu v-am zis!

Iar dacă ați citit-o deja, aștept impresiile!

 

Pupicici!

Later edit: până mâine (inclusiv), pe Cartepedia aveți un voucher de extradiscount! 10%! Găsiți voucherul aici.

 

 

Citește o carte! – Pânza de păianjen

În 2007, în clasa a XII-a fiind, ne-a povestit doamna dirigintă că ar vrea să mergem în excursia de sfârșit de liceu în Bulgaria, pentru că în Balcic se petrece o mare parte din acțiunea unei cărți pe care dânsa o îndrăgea enorm. Nu am înțeles atunci, dar mai târziu i-am dat dreptate. Micuța călătorie cu clasa a fost superbă iar Balcicul… de vis.

Pe Diana Slavu am cunoscut-o totuși în 2009, când într-o dimineață, la rugămințile mele, mama a sosit din oraș cu romanul Pânza de păianjen, scris de Cella Serghi. Exact… același despre care ne-a povestit cu atâta drag doamna dirigintă. De atunci… l-am citit de vreo patru sau cinci ori. De fiecare dată, vara. Dacă vreți să îl citiți, vă rog ascultați-mi sfatul: VARA! Vara e cheia!

Să revenim la Diana totuși. Diana, eroina romanului, e o fată săracă, o fată ce a trecut în copilărie și adolescență prin toate lipsurile posibile, o fată care s-a luptat să evadeze cumva din tot ce o înconjura.

Având în spate amintirea numeroaselor case în care a locuit, case cât se poate de sărăcăcioase, uneori întunecoase, pline de șobolani, Diana încearcă și reușește să se infiltreze cumva într-o lume din care nu face parte, însă în care reușește să se incadreze perfect (cel puțin în ochii celorlalți). Deși cu povara neajunsurilor în spate si cu teama de a se descoperi ce viață are de fapt, reușește să afișeze o vioiciune extraordinară, reușind să îi cucerească pe ceilalți. Astfel ajunge să ia parte la viața mondenă, să aibă prieteni din „lumea bună” însă fără ca ceilalți să știe că ea locuiește cu chirie, cu părinții, sora și fratele într-o odaie întunecoasă. Și fără ca ei să știe că Diana, fata cu cele mai frumoase haine își schițează singură rochiile în minte, urmând ca o croitoreasă să i le coasă pe datorie, mai mult pentru că o îndrăgește.

Trecând în adolescență prin dezamăgirea unei iubiri neîmplinite, reușește să se mărite cu fiul unui fost colonel, sperând că astfel va avea o locuință luminoasă și aerisită în sfârșit, sperând că nu va mai duce grija zilei de mâine, sperând că alături de Michi va găsi liniștea și armonia. Însă pe cât de visătoare si însuflețită e ea, Michi e pe-atât de serios, de calm, de logic, neîndemânatic și oarecum rece. Și pe deasupra, în loc de o casă luminoasă, ajunge să locuiască într-o cameră obscură, în care nu se pot deschide ferestrele (și alea cu vedere spre o clădire, nicidecum copaci și multă verdeață) fără să intre în cameră „miresmele” ce vin dinspre celelalte locuințe.

Astfel, ajunsă iar prinsă în pânza de păianjen care a chinuit-o întreaga viață, alături de un soț care nu o atrage însă la care ține enorm (el o pune pe primul loc, face tot ce îi stă în putere să fie ea fericită… ea, înaintea lui), neîmplinită ca femeie ajunge să se refugieze în brațele lui Alex, tipul posomorât, oarecum plictisit de ce se întâmplă în jur, dar care îi amintește cumva de iubirea ei pierdută din adolescență: Petre Barbu. Totul se desfășoară pe malul mării în ambele cazuri. Pe Petre l-a iubit la Mangalia, pe Alex la Balcic. Să fie oare marea cea care amplifică nevoia aia imensă de iubire?

Însă Alex e un actor bun sau poate doar… un om foarte împrăștiat și nepăsător…

Dianet iar se vede prinsă în pânza de păianjen… va reuși oare să scape? Va reuși să își găsească un drum al ei, pe care să meargă hotărâtă, cu fruntea sus? Asta aflați doar citind cartea.

Eu recunosc… dacă aș fi Diana, aș rămâne cu Michi. Pentru că el mi-ar oferi siguranță, afecțiune și multă dragoste. Un om pe care te poți baza. Așa cum e el, fără umor, ușor sec și parcă prea logic. Prea serios.

Cartea asta e o minune, pe cuvânt de onoare! E scrisă atât de simplu, are atât de mult suflet, e atât de complexă totuși, e pur și simplu superbă!

Iar personajul principal e atât de bine conturat, că nu ai cum să nu ți-o imaginezi pe Diana, suplă și feminină, cu părul blond și ondulat, cu ochii verzi sclipitori și cu zâmbetul visător pe buze. Nu ai cum să nu îi înțelegi trăirile și suferințele, nu ai cum să nu plângi când ea plânge.

Pânza de păianjen m-a ajutat și mă ajută într-o oarecare măsură să nu mai judec oamenii după aparențe fără să știu ce e cu adevărat în sufletul lor. M-a învățat că nu toți cei care râd sunt fericiți.

Pentru că Diana, deși veselă, ușor frivolă în aparență, reușește să atragă și păreri mai puțin bune din partea celor care nu știu ce se întâmplă cu ea cu adevărat.

Cam atât am avut de spus, sper că am stârnit interesul cuiva.

Și nu uitați, citiți! Citiți orice, numai citiți! Cărțile ne dezvoltă spiritual, ne mențin sufletul ”în priză” și ne îmbogățesc cunoștințele.

Citeşte o carte!

Am furat numaidecât tag-ul ăsta de pe pagina Andei Zelenca , pentru că e vorba despre cărţi. Asta e marea mea pasiune, deci am fost foarte încântată 😀 Să purcedem, deci!
1. Cand faci o pauza de la citit, folosesti un semn de carte sau indoi un colt al paginii?
Pun un semn, un ceva, orice, numai să nu degradez cumva cartea.

2. Ai primit in ultimul timp o carte? Daca da, care a fost aceasta?
Mmmmnu, intentionez să îmi cumpăr Winnetou.

3. Citesti in baie?
Nu, nu stau prea mult timp pe-acolo. 😛

4. Te-ai gandit vreodata sa scrii o carte? Daca da, despre ce?
Am şi scris o „carte” în liceu, era despre mine, prietenele mele şi băieţii care ne plăceau. Era mai mult un „scenariu”, dar l-am rupt acum vreun an. Încă aş vrea să scriu o carte… tot despre anumite perioade din viaţa mea, din adolescenţă… cred că multe fete s-ar regăsi printre rânduri.

5. Care este cartea ta preferata?
„Pânza de păianjen” De Cella Serghi. O iubesc! E atât de sensibilă

6. Iti place sa recitesti unele carti?
DA! În copilărie am tocit „În casa bunicilor”, în adolescenţă „Harry Potter”, iar Pânza de păianjen e şi ea citită de două ori.

7. Ce parere ai despre o intalnire cu autorii cartilor pe care le apreciezi si ce le-ai spune?
Din păcate… mulţi autori nu mai sunt printre noi, doar cea care a scris Harry Potter. I-aş spune că mi-a luminat adolescenţa.

8. Iti place sa vorbesti despre ceea ce citesti si cu cine?
Nu prea am cu cine… aş vorbi întruna, dar cei din jurul meu preferă să vorbească despre altele. :p

9. Care sunt lucrurile care te determina sa alegi o carte anume?
Îmi plac cărţile uşor de citit, poveşti de viaţă, nu filosofice sau mai ştiu eu ce.

10. Care crezi ca este o „lectura obligatorie”, o carte pe care toata lumea trebuie sa o citeasca?
Din nou mă îndrept spre Pânza de păianjen. Le are pe toate. În primul rând ambiţia de a reuşi, drama copilăriei cu lipsuri materiale, iubire, succes, dezamăgire…

11. Care este locul tau preferat pentru lectura?
De cateva luni citesc la muncă, nu mai am timp acasă.

12. Cand citesti, asculti muzica sau preferi linistea?
Ascult Radio ZU, nu era de aşteptat? Nu suport liniştea în încăperi. :p

13. Ai citit carti in format electronic.
Nu şi nici nu am de gând. Prefer să dau filă după filă…

14. Citesti numai carti cumparate sau si carti imprumutate?
Deocamdată citesc ce am în bibliotecă, dar dacă o să vreau ceva neapărat, o să şi împrumut.

15. Fa un top 5 al celor mai bune carti/serii pe care le-ai citit vreodata:
5. Comoara din Lacul de Argint
4. Cei trei muschetari
3. Robin Hood
2. Pe aripile vântului
1. Pânza de păianjen.

Poate v-am dat şi idei de lectură
  Dacă mai e cineva pe aici… oricine… vă pup!