Cel care mă așteaptă – Parinoush Saniee

Salut!

Am așteptat câteva zile după ce am terminat de citit cartea pentru că pur și simplu nu mi se așezau ideile. Nici acum nu știu exact ce o să scriu despre minunăția asta de carte, dar voi încerca să redau cât mai frumos ce impresie mi-a făcut.

Pentru că eu citesc și la serviciu, încerc să aleg cărți care pot fi citite ușor, nu genul Dostoievski sau Freud. Am citit Crimă și pedeapsă și am fost în depresie. Valabil și pentru Moș Goriot și cred că aș mai avea câteva „grele”.

20068219_1609144589115999_1640848134_n

De aceea am stat un pic în cumpănă cât am ales Cel care mă așteaptă. Mă așteptam la o carte scrisă într-un stil foarte conservator, greoi. Dar având experiența cărții lui Elif Shafak, Bastarda Istanbulului, am zis să încerc. La urma urmei, e o carte despre care am auzit păreri bune. Mama m-a împins și ea să o aleg. Și bine am făcut, pentru că ideile mele preconcepute s-au făcut bucăți încă din primele pagini.

Cel care mă așteaptă spune povestea lui Masumeh, o femeie din Teheran. Acțiunea se petrece parțial în anii de dinaintea revoluției din Iran, revoluție care va avea un mare impact asupra vieții și familiei lui Masum.

Crescută într-o familie cu trei frați, unul bețiv, afemeiat și violent, altul, mare credincios posomorât care aruncă ocheade fetelor și apoi se roagă pentru iertarea păcatelor și un frate mai mic rău și violent, Masum reușește cu greu să își înduplece familia să o lase să își continue studiile. Tatăl său e singurul care o înțelege și îi ia apărarea de fiecare dată, așa că Masum își vede împlinit visul de a putea studia.

Totul se schimbă când, trecând zilnic pe lângă farmacie, îl observă pe Saeid, un student la Medicină care lucrează acolo. Se îndrăgostesc doar din câteva priviri, dar relația lor nu trece niciodată de faza scrisorelelor inocente, pentru că Ali, fratele mai mic al lui Masumeh, o urmărește tot timpul și, dându-și seama că e ceva între ei, o pârăște părinților.

Mama sa, care îmi amintește de turcoaicele din seriale, o blesteamă și aruncă incontinuu vorbe urâte. Fratele Ahmad o bate până la sânge. Tatăl e dezamăgit și dezamăgirea sa o doare mai mult decât rănile cauzate de Ahmad. E închisă în casă, i se interzice să meargă la școală sau să o vadă pe prietena ei cea mai bună, Parvaneh, considerată în parte răspunzătoare pentru „idila” lui Masumeh.

Se hotărăște ca în curând să fie măritată. Unul dintre pretendenți e un nemernic și numai printr-o minune reușește să scape de această căsătorie. Vecina lor (și amanta lui Ahmad) reușește să îi găsească un pretendent mai acătării și căsătoria se stabilește numaidecât.

Hamid face parte într-adevăr dintr-o familie bună, oameni culți, cu stare. El e chipeș și extrem de cult. Mai mult, nu numai că îi dă voie să își continue studiile, dar chiar o îndeamnă să facă asta.

Totul pare un vis frumos, nu? Măritată cu forța, da, dar are acum un soț de toată isprava.

Sau nu. Pentru că Hamid are alte preocupări și interese. Dispare cu zilele, chiar cu săptămânile de acasă, participând la întâlniri dubioase cu prietenii lui.

Dacă m-a învățat ceva cartea asta, e să nu mă mai implic în politică nici la nivel de părere.

Hamid vrea eliberarea poporului, egalitate, drepturi. Și da, ei și cei ca el reușesc să răstoarne regimul. Cu un preț extraordinar de mare, dar se reușește. La un moment dat ajunge în închisoare, dar este eliberat și considerat un erou.

Pentru puțin timp, însă, pentru că cei care odată luptau de aceeași parte a baricadei, la un moment dat se despart, fiecare dorindu-și același lucru, dar considerând că e mai bine în felul său. De-asta zic că politica are multe fețe și nu merită să dau doi bani, pentru că la un nivel mult mai înalt, jocurile sunt făcute deja.

Masum, mai mult singură, cu unul, doi, apoi trei copii, reușește să se ridice după fiecare palmă primită din partea destinului. Face orice îi stă în putință pentru a o scoate la capăt și pentru a-și vedea copiii ajunși bine.

M-a uimit determinarea cu care a trecut prin viață, felul cum a luptat cu destinul de fiecare dată. A plâns. A căzut. S-a ridicat și și-a spus că nu se poate lăsa pradă disperării. Copiii ei o aveau doar pe ea, pe Hamid nu s-a putut baza niciodată. Îi erau dragi copiii, îi era și ea dragă, dar idealurile sale erau pe primul loc, iar ei îl încurcau. Nu era un om rău, din contră! Dar prioritățile lui erau cel puțin ciudate din punctul meu de vedere. Nu pot să înțeleg cum un om poate pune altceva, orice, înaintea familiei sale.

Ajunge din nou în închisoare, dar de data asta nu mai are același noroc și este condamnat la moarte. Masum află abia după ce l-au executat. Socrul ei nu rezistă la aflarea veștii. Moare.

Din nou singură, cu trei copii. Muncește, e în stare să stoarcă pietrele pentru viitorul copiilor.

În cele din urmă, fiul cel mare emigrează ilegal în Germania cu vărul său. E primit de Parvaneh, cu a cărei fiică se însoară în cele din urmă. Fiul cel mic merge la război, dar scapă cu viață din fericire. Se însoară și el. Fiica, mezina, urmează să se căsătorească și să se mute în altă țară.

Ajunsă la peste 50 de ani, Masum e în sfârșit liniștită. Dar ceva se întâmplă. Reapare Saeid, iubirea vieții ei.

Dar vă las pe voi să aflați finalul, citind cartea.

Mi s-a părut un roman scris atât de natural, de ușor de citit, am regăsit cumva stilul Cellei Serghi și asta m-a încântat.

E genul de poveste pe care o trăiești cu toți porii pe măsură ce o citești. M-a marcat cumva, așa cum m-a marcat Pânza de Păianjen. E un roman deosebit, extrem de realist, care merită fiecare moment petrecut citindu-l.

Din nou am făcut o alegere bună. Vă invit și pe voi să citiți Cel care mă așteaptă, eu de-aici am luat-o!

Iar dacă ați citit deja, vă aștept cu păreri!

Pupicici!